Acad. ALEXANDRU SURDU: DRAGOBETE, povestea iubirii la români

 

Chiar dacă astăzi, în afară de autorul acestei povestiri, n-ar mai crede nimeni în Dragobete, ceilalţi ar fi bine să înţeleagă totuşi că forţele dezlănţuite ale răului, care bântuie prin lume şi, mai cu seamă, pe la noi, ar putea să ducă, lăsate în voia lor, la pieirea pentru totdeauna a sentimentului înălţător al iubirii, ca şi a dreptei noastre credinţe. Oricum, n-ar trebui să uităm că acestei ţări i se spunea cândva, pe bună dreptate, Grădina Maicii Domnului.

Nefiind bogaţi, părinţii mei n-au putut să-mi ofere decât dragostea lor, pe care am încercat, la rândul meu, s-o dăruiesc şi altora: rude, prieteni şi prietene, colegi şi profesori, şi, mai târziu, studenţilor mei. Am încercat, de asemenea, să cânt iubirea în versuri – nereuşite însă… şi s-o preschimb din dragostea de frumos, precum zicea şi Platon, în dragoste de adevăr şi bine, de înţelepciune, din care mi-am şi făcut o meserie. N-am uitat nici dragostea de ţară, de trecutul naţiei române, de obiceiuri şi credinţe, despre care am scris câte ceva pe măsura putinţelor mele. Am ţinut însă cel mai mult la dreapta noastră credinţă, în care am fost crescut, şi care este cea mai desăvârşită formă a iubirii. Spre aceasta au tins mereu şi credinţele noastre populare despre dragoste, reprezentată mitologic prin zeitatea Dragobete, sub semnul căreia m-am născut, cu mulţi ani în urmă, la 24 februarie, şi, cu voia Bunului Dumnezeu, mai trăiesc încă.

Nu-i de mirare că tot mie, printre alţii, mi-a fost dat să scriu şi această poveste despre iubire la români. Şi mi-a fost hărăzită această îndeletnicire, deoarece, de când mă ştiu, datorită la început bunei mele mame, am ţinut mereu această datină românească. Oamenii săraci sunt darnici şi mi-am permis la bătrâneţe, cel puţin în ultimii ani, să strâng în jurul meu de Dragobete o parte dintre prietenii pe care îi mai am. Şi tot de-atunci am început să depăn Povestea despre Dragobete, aşa cum o ştiam de la bunici şi de la mama, de la bătrânii şi de la rudele din Codlea, din Braşov şi, mai ales, din Şcheii Braşovului, despre care am şi scris cândva o carte. În fiecare an găseam noi relatări şi date despre Dragobete şi despre drago-betele, de unde şi provine denumirea. Şi astfel s-a născut ideea acestei povestiri. N-aş fi îndrăznit s-o scriu, căci nu mai am răgazul s-o fac pe îndelete. Îndemnul ortacilor a fost însă mai tare. Am strâns în grabă amintiri şi însemnări din cărţi mai vechi (S.F. Marian, G. Pitiş, I. Muşlea) şi altele mai noi, de Romulus Vulcănescu şi Ion Ghinoiu, pe care i-am şi cunoscut. Din păcate, mitologia noastră, comparabilă în multe privinţe cu cea grecească, n-a avut la vremea cuvenită, a credinţelor în zeităţi, Aezii şi Homerii care s-o cânte în poeme. Ion Heliade Rădulescu şi Mihai Eminescu au încercat s-o povestească sporadic, în versuri, dar amintirea sa era de mult apusă. Sunt însă multe întâmplări şi fapte rămase fără tâlcuire, pe care abia acum le înţelegem şi le dăm de capăt; forţe neştiute în trecut, bune şi rele, psihice şi parapsihice, fizice şi chimice, care ne pot conduce, ca şi credinţele naive, spre bine, dar şi spre rău, cu sau fără voia noastră.

DRAGUL MAMEI ÎNGERAŞ! 

Dragostea de mamă, dragostea mamei pentru copilaşul ei, este un sentiment universal, pe care au încercat să-l redea cei mai de seamă pictori şi sculptori ai creştinătăţii. Cu toate că occidentalii catolici aveau un cult special pentru Fecioara Maria şi chiar o ramură a teologiei – mariologia, dominantă era reprezentarea Fecioarei Maria singură sau îndurerată de răstignire (Pietà), pe când la noi, mai ales în pictura populară, apare numai în postura de mamă fericită şi iubitoare cu Pruncul Iisus în braţe, aceasta fiind icoana de închinăciune a fetelor şi a femeilor căsătorite. La icoana Maicii Domnului cu Pruncul se închinau acestea şi aprindeau lumânări,  pentru a se milostivi de ele şi a le ajuta să ţină rodul pântecului.

Pentru tinerii căsătoriţi, dar mai ales pentru soţie, obiectivul principal, dorul şi dorinţa acestora erau dobândirea unui copilaş. Existau pe atunci, cam până prin preajma celui de Al Doilea Război Mondial, anumite condiţii, dispărute apoi, care făceau ca această dorinţă să fie vitală pentru tânăra căsătorită, iar îndeplinirea ei cât mai grabnică. Poate că povestirea de faţă, a cărei desfăşurare se petrece spre sfârşitul veacului al XIX-lea, în perioada 1875–1900, în localităţi în care se mai păstra amintirea păstoritului transhumant, va aduce puţină lumină asupra situaţiei ce determina această dorinţă. Povestirea porneşte însă de la realizarea ei, într-un fel sau altul, dar nu fără acele rugăciuni prealabile la icoana Maicii Domnului. Se întâmpla însă că rezultatul rugăciunii se lăsa aşteptat. Atunci, tânăra soţie apela şi la ajutorul preotului, la slujbe, la posturi şi chiar la mijloace “băbeşti”, spre a-i face “casa de piatră”, adică a-i întări “casa copilului” pentru a ţine rodul şi a nu lepăda.

Vestea cea bună a viitoarei sarcini era prilejul unor noi rugăciuni de mulţumire la icoana Maicii Preciste şi, după înştiinţarea familiei, însemna o situaţie nouă pentru viitoarea mamă, spre regretul soacrei a cărei noră încerca să-i scape de sub control. Fiindcă ea nu mai era supusă la cele mai grele munci, nu se mai scula prima şi nu se mai culca ultima, se ferea de tot felul de întâmplări neplăcute, avea pofte şi dorinţe care trebuiau împlinite şi multe clipe de răgaz în camera sau în colţul ei retras, în care visa: “De-aş avea un copilaş / Dragul mamei îngeraş! / Cât e noapte, cât e zi, / Tot la sânu-mi l-aş păzi!”

“SĂ TE-AUZĂ DUMNEZEU!”

Situaţia femeilor care nu reuşeau “să lege” era disperată. După ce făceau toate cele de trebuinţă, cu rugăciuni şi slujbe, cu umblatul pe la mânăstiri, cădeau şi în ispita descântecelor şi chiar a farmecelor. Cel mai cunoscut era descântatul de “matrice” (din latinescul matrix) sau de “mitră” (uter). Descântecele aveau uneori efect prin puterea lor de sugestie, dar provocau stări depresive femeilor, care se duceau apoi la spovedanii şi dădeau slujbe pentru iertarea păcatelor. Cele care apelau la vrăjitoare ajungeau rău oricum, datorită obsesiilor. Cele care scăpau cu viaţă îşi luau lumea în cap şi plecau pe unde “le mâna vântu’ ăl rău”.

Se întâmpla totuşi să mai fie şi câte o “muiere stearpă”, pe care s-o ţină bărbatul din dragoste sau din cauza averii şi să adopte câte un “copil de suflet”, de obicei de la vreun frate ori de la vreo soră dăruită cu mulţi copii. Muierea rămasă grea mai avea însă multe de îndurat, prima grijă fiind aceea de a nu pierde sarcina, şi apoi aceea de a-şi uşura naşterea. În legătură cu ambele existau o mulţime de obiceiuri, cele mai importante fiind legate chiar de soarta nou-născutului: să nu iasă cu pete, fără păr, sau prea păros, cu limba prinsă, cu ochii crucişi, cu buză de iepure şi multe altele. Cu toată fereala şi respectarea datinilor, viitoarea mamă avea rugăciuni speciale către Maica Domnului pentru sănătatea şi frumuseţea copilului. Iar dacă era visat cu anumite defecte, trebuiau făcute slujbe de alungare a gândurilor şi a spiritelor rele.

Chendela, cum i se zicea lehuzei în Şcheii Braşovului, avea un comportament deosebit şi participa la o mulţime de ritualuri de purificare, restricţii alimentare, diferite posturi benefice.  Adesea, în taină, ferindu-se mai ales de soacră, chendela, lehuza, asculta tot felul de sfaturi, de la mamă, care o vizita acum mai des, şi în special de la moaşă, care îi povestea cu de-amănuntul detaliile naşterii şi semnele apropierii, pentru a nu păţi vreo ruşine chemând-o înainte de soroc. Aceasta, pentru faptul că naşterea însemna un fel de alarmă generală în familie, iar conducerea, fără nici un comentariu, îi revenea moaşei, căreia i se supuneau toţi. Şi ea chiar ştia să-i pună la respect. Intra şi ieşea din camera lehuzei, cerând tot felul de lucruri şi trântind uşile. “Merge ghine?”, întreba ăl bătrân (socrul mare). Şi dacă moaşa zicea: “Ăi, vai!”, el dădea ordinul: „Noa, puneţ pa’arăle!”. Dar nu se atingea de ele decât în momentul în care se auzea ţipătul nounăscutului. Atuncea, ăl bătrân dădea cocârţul pe gât: “Să hie-ntr-un ceas bun!” Şi ceilalţi bărbaţi din familie îi răspundeau: “Să te-auză Dumnezeu!” După care, indiferent de oră şi de vreme, îşi mai făceau “dă lucru” pe afară, cinstindu-se. Rămâneau în camera mare numai fetele (băietele) şi muierile, copiii fiind alungaţi tot timpul în cuvnă, în bucătărie. Ce se mai întâmpla prin camera lehuzei era treaba moaşei, care tăia, în primul rând, buricul copilaşului, despărţindu-l astfel pentru prima dată de corpul mamei, şi, în al doilea rând, îl lega la distanţa potrivită, îl curăţa şi aşa mai departe. Tot ea aprindea la urmă candela sau lumânarea la icoana Maicii Domnului, închina pentru prima dată copilul: “În numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, Amin! Îţi mulţămim, Maică prea Curată, pentru darul ce ni l-ai făcut. Iartă-ne păcatele şi ajută-ne, Maică!” Iar candela trebuia să ardă neîntrerupt până la botez.

După ce lehuza a fost îngrijită, spălată şi primenită, casa curăţită, copilaşul scăldat şi înfăşat, momentul cel mai important era acela în care mama îşi dobândea pruncul. Moaşa i-l arăta mai întâi. Apoi îl aşeza cu grijă pe partea stângă a lehuzei, pentru ca aceasta să-i poată face cruce cu mâna dreaptă. Se zicea că era şi clipa din care copilaşul nu mai plângea. Se restabilea astfel legătura matricială dintre mamă şi nou-născut, întreruptă cu brutalitate de ieşirea dureroasă în lumea noastră, ca o pedeapsă pentru păcatul originar. În condiţii normale, după atâtea chinuri, vegheaţi de privirea blândă a Maicii Domnului şi de liniştea profundă ce se aşternea, adormeau atât mama, cât şi noul născut  – copil sau copilă.

 

NICI UN COMENTARIU

Lasă un comentariu