• storytorrent.com
  • Președintele rus Vladimir Putin a declarat vineri că rolul jucat de militarii ruși în Crimeea a arătat ‘noile capacități’ ale armatei ruse. ‘Evenimentele din Crimeea au fost un examen. Ele au demonstrat noile capacități ale forțelor noastre armate și moralul puternic al militarilor’, a declarat președintele rus, confirmând implicit participarea militară rusă la preluarea controlului asupra peninsulei ucrainene. El a mulțumit ‘comandamentului și militarilor din Flota Mării Negre și din alte unități dislocate în Crimeea pentru reținerea și curajul lor’, în timpul unei ceremonii de decorare a militarilor la Kremlin, transmisă de televiziunile ruse.

    de Viorel Ilișoi

    Nu m-am bărbierit nouă zile după ce a murit tata. Părintele a spus că e de-ajuns și atât, dacă nu pot ține 40 de zile. Mi-a crescut o barbă urâtă, țepoasă și, vai!, albă, tot mai albă. Am dat-o jos fiindcă trebuie să merg în locuri și la evenimente unde nu se cade să apar neras.

    M-a podidit plânsul în timp ce dădeam cu lama pe față.

    De când mi-au dat tuleiele, pe la 15-16 ani, și până azi, vreme de 30 de ani, de fiecare dată când m-am bărbierit, gândul m-a dus la tata. Mereu, mereu. Nu știu de ce. Probabil pentru că barba e un atribut al masculinității, (deși unele femei m-ar putea contrazice), ceva ce mă leagă specific de el. La fel și acum: mi-au răsărit multe amintiri legate de tata, de demult.

    Mi-am amintit că m-a întors odată de la poartă ca să mă rad. Plecam la școală, într-a unșpea, aveam fața numai puf. Un bărbat, mi-a zis el, ‒ mă recunoștea atunci prima oară de bărbat, pentru el nu mai eram copil! ‒, umblă ori ras, ori cu barbă, nu neras, ca mine.

    – Dar vreau să-mi las barbă!, am încercat eu să-mi apăr semnele proaspetei bărbății.

    – Atunci, stai acasă și lasă-ți barbă, nu ieși așa din ogradă, că nu e frumos. Dacă nu, bărbierește-te.

    Avea principiile astea: că un bărbat trebuie să fie îngrijit, să aibă ceas la mână și neapărat să poarte curea. Asta cu purtatul curelei era, cred, o rămășiță din tinerețea lui militară, când visa să devină ofițer. N-a fost să fie. A rămas doar cu visul, o vreme, și apoi, toată viața, cu un spirit milităros îmblânzit numai de sufletul lui cald și bun ca pâinea. M-a certat odată, când m-a văzut cu pantaloni de trening. Că de ce umblu în pantaloni cu gumă, ca muierile?

    – Păi mă duc la fotbal, tată! ăsta e un echipament sportiv.

    – Dar până ajungi pe teren, te vede lumea așa prin sat. Ia-ți treningul în pungă și te schimbi acolo.

    Nu insista. Spunea doar așa, ca să îi aflu părerea. Dacă-l ascultam, bine; dacă nu, rușinea mea era – să nu spun că n-am știut!

    Mi-l amintesc bărbierindu-se într-o oglindă rotundă, de lampă, agățată în gard, prinsă de trunchiul nucului de lângă fântână, rezemată pe fereastră, așezată pe masă, pe cerdac, peste tot, sau ținând-o într-o mână când se bărbierea din picioare, pe fugă. Se bărbierea dimineața, la amiaza, seara, nu conta momentul zilei. Nu ieșea din ogradă nebărbierit. Că se ducea până la poartă, la magazin, în vizită, la muncă, obrazul lui strălucea ca la apelul de dimineață. Cum creștea un pic barba, nu să se vadă, ci numai s-o simtă el cu degetele, intra la săpuneală. Niciodată nu l-am văzut neras. Ba da! O singură dată. Anul trecut, când și-a rupt șoldul și a ajuns de urgență la spital.

    Când am aflat de nenorocire, am sărit în primul tren și m-am dus la el. Dimineața, în salon, l-am găsit abătut, slăbit, vânăt de durere, fiindcă osul rupt îi rupea carnea pe dinăuntru, sub piele, la orice mișcare. și neras! Dar și mai mult suferea că devenise neputincios, un invalid pe care infirmierele trebuiau să-l întoarcă, să-l spele, să-l schimbe ca pe copii. De umilință, închidea ochii, strâns, și nu-i mai deschidea până nu-și terminau femeile treaba și plecau. Când am rămas în sfârșit doar noi, și-a pus mâna pe față, să nu se vadă că e nebărbierit. Credea oare că așa poate să ascundă pe chip umbrele umilinței? Un an mai târziu, acasă, pe patul de moarte, acesta a fost și ultimul lui gest când a simțit că se stinge: să-și tragă gulerul pijamalei peste față. Parcă se rușina. Nu mai răspundea de multe ore la întrebări, nu-și mai recunoștea băiatul, dar gestul ăla l-a făcut!

    Atunci, la spital, m-am dus repede în piață, am cumpărat tot ce trebuia și l-am bărbierit eu pe tata. Cu mâna mea. Frate-meu ținea găletușa cu apă, eu dădeam cu lama. Stătea cuminte ca un copil la mângâiat. A fost, cred, cea mai intimă apropiere a noastră, cea mai îndrăzneață din partea mea și cu o imensă concesie din partea lui. Când am terminat, a dat cu mâna pe obraz să verifice dacă l-am bărbierit bine. Părea mulțumit. Privirea i s-a luminat. Era, dintr-odată, alt om. M-am uitat cu și mai multă dragoste la el și cu mândrie: bărbatul acela infirm, bătrân, slăbit, dar strălucind de o frumusețe proaspătă, era tată meu!

    Câte zile oi mai avea, o să-mi aduc mereu aminte de tata, ca și până acum, de câte ori voi fi în fața oglinzii, cu mașina de ras. Numai că de acum înainte mă voi gândi că nu mai este, că s-a dus. Și măcar de supliciul ăsta aș vrea să scap, să-mi smulg cumva părul de pe față, cu tot cu piele, dacă nu se poate altfel.

    Brățările dacice descoperite de „braconierii arheologici” pe Culmea Căprăreața, la est de incinta sacră a Sarmisegetusei, aveau proprietăți radionice. Conform unor specialiști militari în psihotronică și război radioelectronic, ele alcătuiau un dispozitiv radionic, folosit de sacerdoți atât pentru influențarea stării de sănătate, cât și pentru manipularea psihică a maselor.

     „7”, numărul magic

     Folosind un aparat de detecție a metalelor marca „Spectrum Wait”, „braconierii” din Deva au reușit ceea ce arheologii n-au reușit niciodată, descoperirea unor gropi sacre care demonstrează încă o dată cunoștințele extraordinare ale castei preoților daci. Cercetătorul Florin Medeleț a fost primul care, cercetând 25 de brățări spiralate de argint, descoperite în împrejurimile Sarmisegetusei, a remarcat că acestea depășeau sensul strict de podoabe, încadrându-le în „domeniul ritualico-magic”. Brățările studiate erau terminate la ambele extremități cu capete de șarpe, urmate de 7 palmete înfățișând „pomul vieții”. La fel cum sunt și brățările de aur recent descoperite. „7” este și modulul numeric folosit la construirea sanctuarului mare, care are 30 de formațiuni a câte 7 stâlpi.

    Comoara de sub lespezi

    Conform declarației dată la poliție de către săpători, în zona culmii  „ Căprăreața”  – punct arheologic al sitului „Sarmizegetusa Regia” –  „la distanță de 5 metri de o stâncă aflată pe pantă muntelui, s-a descoperit o lespede de piatră sub care se afla o groapă triunghiulară, cu dimensiunile de 50x50x60 cm, având pereții placați cu lespezi de piatră. În interiorul acesteia, după evacuarea pământului, s-au descoperit zece brățări spiralice  din aur masiv așezate perechi, câte două, respectiv câte o brățară mai mică introdusă într-una mai mare; trei perechi de câte două brățări erau așezate vertical, iar alte două perechi de câte două brățări erau așezate orizontal, la nivel inferior, separate de primele printr-un strat de pământ”.

    Misterele cultului solar

    Ulterior, în zona bazinelor de apă de pe pârâul Godeanu, la poalele culmii Căprăreața, alți săpători neautorizați au mai localizat o groapă sacră, amenajată cu lespezi de piatră, deteriorată, în care au descoperit două brățări de tipul celor descrise mai sus. În ziua următoare, tot pe o pantă a culmii Căprăreața, aceștia au descoperit o a treia groapă triunghiulară de cult, în care au declarat că au găsit alte trei brățări din aur, toate cântărind peste un kilogram. Cele trei gropi de cult erau amplasate într-un triunghi imaginar cu vârful în jos, două pe panta culmii, iar a treia la poale, la est de incinta sacră unde se oficiau misterele cultului solar. Conform cercetătorului  Gheorghe Serbana, denumirea culmii burdușită cu brățările masive nu vine de la capră, ci de la Cap (de) Ra, zeul soarelui, al cărui cult era celebrat la Sarmisegetusa și care nu este exclusiv zeu egiptean. În afară de casta preoților, în misterele cultelor Soarelui erau inițiați și războinicii și capii familiilor aristocratice, șarpele fiind emblema religioasă, lupul – al castelor de luptători, iar ursul –  al familiilor aristocratice. De sărbătorile solstițiale, la aceste mistere participa și poporul.

    Sistem energetic de mare putere

    Observând schița „inginerească” a gropii de cult, un triunghi isoscel format din lespezi de piatră ce conțineau cinci „bobine” din aur despărțite printr-un strat de pământ, câțiva specialiști în război radioelectronic de la Academia Militară au recunoscut imediat o „cutie de rezonanță”. Dar când au aflat că este vorba despre mult controversatele brățări dacice, au cerut mai mult timp și detalii tehnice: număr de spire, grosime, înălțime etc. În urma recuperării câtorva brățări, generalul Emil Străinu, doctor în științe militare și specialist în psihotronică și război radioelectronic, și-a făcut o părere preliminară: pe Căprăreața  se afla un sistem de dispozitive radionice de mare putere.

    Dirijarea energiei radionice

    Conform generalului Emil Străinu, „cele trei dispozitive puteau focaliza, concentra și dirija energiile subtile”, unele brățări acționând ca bobine Tesla, captatoare de energie radionică. „Brățările, amplasate într-o cutie de rezonanță, jucau rolul de circuite oscilante și transformatoare de frecvență, putând induce maselor stări benefice sau negative, în funcție de ceea ce doreau sacerdoții care acționau dispozitivele, prin fluxuri radionice emise de la distanță”, subliniază gen.Străinu. De exemplu, se putea induce luptătorilor stări de mânie și curaj nebunesc. Așa și vorbesc anticii despre războinicii daci, acționând pe câmpul de luptă fără teamă, asemenea lupilor. Mircea Eliade, care a studiat îndelung mitologia populară românească, vorbește și despre puterea miraculoasă a războinicilor de a se transforma ritual în lupi. Eliade era de părere că războinicii se constituiseră într-o confrerie de luptători, la întrunirile cărora se oficiau ritualuri sacre, luptătorii fiind posedați de spiritele lupilor, ceea ce avea să fie denumit ulterior „furor heroicus”. Nenumărate triburi cu nume de lupi sunt atestate și în regiuni mai îndepărtate, în Spania (Loukentioi și Lucenses), în Galicia celtiberică, în Irlanda și Anglia. Cam pe unde au ajuns luptătorii-lupi, având ca steag de luptă șarpele cu cap de lup.

    Spirala, șarpele totemic

    Printre totemurile dacilor, trebuie menționat și șarpele, în forma lui naturală sau în cea fantastică, de balaur. șarpele în formă naturală, ca animal consacrat Soarelui și care reprezentă energia înmagazinată, spiralată, a fost folosit ca simbol din cele mai vechi timpuri, pe ceramică sacră, apoi de către casta războinică, pe scuturi și coifuri. șarpele fantastic, încoronat, cum avea să fie folosit și de faraonii egipteni, a fost considerat de arheologi un animal simbolic al localnicilor din Carpați încă din perioada culturii Hallstatt. Figurarea iconografică a Cavalerului trac moștenește în reprezentarea arborelui sacru încolăcit de un șarpe caracteristica totemică antică din epoca predacică.

    Tratamentele radionice

    Energia radionică manevrată de preoții daci prin aceste sisteme spiralate putea fi folosită și în scopuri terapeutice. Preoții daci erau recunoscuți ca cei mai buni lecuitori ai lumii antice. Pentru specialiștii în terapii radionice din ziua de azi, „podoabele” dacice, brățări spiralate sau sub formă de spirală strânsă ca o rozetă sunt tot atâtea instrumente radionice cu efect curativ. În practică, obiectivul radionicii este de a întări sistemul imunitar al omului și de a crește capacitățile organismului de autovindecare, ajutând la înlăturarea influențelor factorilor toxici, influențelor la nivel emoțional și psihologic. Totodată, crește potențialul energetic al pacientului, în sensul dobândirii unei stări de bine, nu numai la nivel fizic, ci și emoțional, mintal și spiritual. Adică, exact cum se spunea despre vindecătorii daci, aceștia lecuiau și trupul și sufletul, altminteri vindecarea nu ar fi fost completă. Radionica susține că fiecare persoană dispune de o forță vitală sau câmp energetic, care, atunci când este tulburat, produce manifestări și simptome de boală în corpul fizic. Tratamentele radionice încearcă să alinieze, să regleze câmpul energetic personal, acțiune cunoscută ca „normalizare”. Radionica a fost promovată în timpurile noastre de dr.Albert Abrams (1863-1924) și s-a dezvoltat  datorită unor practicieni renumiți precum dr.Ruth Drown (Ușă), șir George de la Warr, David Tansley și Malcom Rae (Anglia).

    „Rațiile” brățărilor dacice

    Una dintre afirmațiile fundamentale ale lui Abrams este că tot ceea ce există într-o formă sau alta are o „semnatura vibrațională unică”. Aceste semnături sunt reprezentate în radionică printr-o serie de coduri numerice, așa numitele „rate” radionice. Dr. Albert Abrams consideră că dispozitivele metalice în formă de spirale dublu- concentrice influențează  sistemul nervos central. Purtate  ca brățări, pot avea un efect calmant, echilibrând sistemul nervos, inducând o stare de armonie. Cele de aur lucrează cu cea mai pură și nobilă energie, cea a Soarelui, căruia îi și este consacrat aurul. Încă de pe vremea masageților (mileniul ÎI i.C.) se purtau bijuterii spiralate din aur, la mâini și la picioare, acestea având efect benefic asupra organismului. Masageții, închinători exclusiv la Soare, purtau bentițe de aur, cu motive serpentiforme și spiralate, când plecau la război. Că preoții geto-daci cunoșteau efectele „bobinelor” ca generatoare de energie vitală o demonstrează sofisticatul sistem de pe culmea Căprăreața, din incintă sacră de la Sarmizegetusa. Nu se știe cu ce „rație” radionică lucrau, dar se presupune că întregul sistem concentra în interior energie radionică din mediul înconjurător, ca apoi să o emane pentru a insufla războinicilor „furor heroicus”  sau să o reverse asupra mulțimii pentru a o face să simtă energia cosmică.

    Prof. Dana Maria Dezotell în dialog cu Irina Pavlovici, autoarea volumului „Cu dragoste despre un popor de cuci”

    Una dintre cele mai incitante cărți scrise de o româncă din Diasporă  este, cu siguranță, „Cu dragoste despre un popor de cuci”, romanul de debut al Irinei Pavlovici. Spre deosebire de alte lucrari despre viața românilor din străinătate, unele dintre ele pline de tristețe și dramatism, romanul Irinei Pavlovici are mult umor, incisivitate și culoare, notele de melancolie fiind compensate cu un optimism plin de vervă. Universul pitoresc al Comunității Românești din Paris – românce cu cariere, divorțuri de succes, bone care se dedică îngrijirii familiilor conaționale ca la mama acasă, romi care cântă în metrou – este privit din perspectiva unei românce emigrate în 1993 la Paris, împletindu-se armonios cu o poveste de dragoste „complicată”. Romanul Irinei Pavlovici, absolventă a Facultății de Matematică din București și posesoarea unui master în Finanțe Internaționale la Ecole de Hautes Études Commerciales din Paris, merită savurat, e ușor de citit și greu de lăsat din mână.

    Reporter: Spune-mi câte ceva despre tine.

    Irina Pavlovici : Numele îl știi, am 45 de ani, sunt măritată, am un copil și locuiesc la Paris.

    Reporter : Când ai emigrat în Franța, ce ai făcut în România,  de ce ai plecat, cum ai luat această decizie, la ce te-ai așteptat după plecare, cum ai găsit de lucru, ce probleme ai avut la început?

    Irina Pavlovici : M-am stabilit la Paris în 1993, la puțin timp după ce am terminat Facultatea de Matematică din București. La început nu a fost o decizie de « mutare » definitivă, ci doar dorința de a vedea altceva, o altă lume, alți oameni, alte subiecte de studiu. «Integrarea » a fost relativ ușoară, eu  având norocul să vin ca studentă într-un oraș foarte cosmopolit și un melting pot extraordinar. Decizia de a rămâne am luat-o treptat, când am terminat cel de-al doilea master, în finanțe, când mi s-a oferit și o slujbă îndată ce mi-am terminat stagiul de sfârșit de studii. Atunci nu trebuit să mă gândesc de două ori, fiindcă apăruse și viitorul meu soț în peisaj…

    Reporter: Care a fost cel mai greu momemt al adaptării? Dar cel mai ușor?

    După ce am plecat din România, nu am trăit numai în Franța. Am fost “expatriată” de firma la care lucram la Geneva, unde am locuit șase ani. De altfel, acolo m-am și măritat, iar fiul meu s-a născut tot în Elveția. Experiența asta a fost cea mai complicată din punctul de vedere al adaptării, fiindcă la început nu cunoșteam pe nimeni. Venirea pe lume a unui copil – într-un cămin în care niciunul dintre soți nu-și are rădăcinile în acea țară – a fost, cred, momentul de cumpănă cel mai complicat pe care l-am trăit departe de casă. Cea mai ușoară a fost perioada studenției la Paris. {tii cum e : « ca la douăzeci de ani ; fără griji și fără bani »

    Ce te-a împins să scrii?

    Ideea cărții a pornit dintr-un sentiment de «unde mi-e locul?», «sunt româncă sau franțuzoaică?», «unde vreau într-adevăr să trăiesc?». Mă rodea problema identității și a unui du-te-vino între două lumi. Personajul principal are aceeași problemă identitară și nu știe unde să-și facă cuibul. Nu am găsit un răspuns și nici nu am pretenția de a oferi unul, însă scrisul a fost o eliberare pentru mine, am realizat, cu surprindere, că multe persoane au astăzi aceeași dilemă.

     

    Care este cheia succesului tău? Cum privești societatea franceză?

    Sinceră să fiu, m-a uimit succesul cărții. Mi-l explic prin faptul că fiecare român plecat se regăsește mai mult sau mai puțin în ea. Fiecare dintre noi am suportat întrebări cretine de la băștinașii care n-au ieșit din țara lor decât ca să se ducă într-un club de vacanță « all inclusive ». Toți ne-am plimbat cu papornițe prin avioane sau trenuri și am fost rugați să aducem « un pachețel » pentru cineva neajutorat, dar « pachețelul » s-a dovedit a fi ditatmai pachetul, fiind umplut cu lucruri care, evident, se găsesc și în România. Cinicul olandez spune că « banii sunt mai ușor de transportat ». Antagonismul dintre pragmatismul vestic și nonșalanța balcanică l-am simțit cu toții și noi, cei « plecați », în mai mică sau mai mare măsură, în funcție de locul în care am aterizat. Franța este, pe undeva, la mijloc, între România și America. Așa o privesc și românii de aici, considerând compromisurile « de adaptare » mai mici decât față de mediul anglo saxon, de pildà.

    Te consideri “adaptatà”?

    Avem norocul azi, în epoca globalizării, de a nu avea nevoie de o ”acomodare cvasitotală”. Nu mai trebuie ”să ne clonăm cu băștinașii”, cum spune un personaj din carte, pentru a ne simți în largul nostru în țara de adopție. În plus, trăim într-o epocă în care granițele s-au deschis, deci oricine dorește se poate reîntoarce, nu mai putem vorbi despre trauma emigrantului de odinioară, care avea numai un bilet dus, fără întors. Evident, purtăm în noi condiționarea pe care am primit-o în prima parte a vieții, fie ea socială, culturală și chiar culinară, celebra „madeleină a lui Proust”, care spune multe, și nu de azi de ieri. ”Străini”, adică noi, cei plecați după Revoluție, simțim aceeași stare de „nelaloc” cam peste tot, inclusiv acasă. Fără să regretăm deloc fostul regim în care am copilărit, regăsim o lume care nu ne e familiară, schimbată în profuzime, și în bine, dar și în rău, lume căreia, din păcate, nu-i pricepem codurile. Ne simțim deci străini și în țara din care am plecat, și asta-i tocmai o parte importantă din trama cărții.

    Care este mâncarea frantuzească favorità? Ce îți place sau displace la cultura și societatea franceză?

    Este o întrebare foarte grea, fiindcă am nimerit exact la poporul care are impresia, în mod mai mult sau mai puțin legitim, că are bucătăria cea mai formidabilă din lume. De unde și sketchul cu francezii la masă la români acasă și așa mai departe. Ca să răspund direct la întrebare, ador vinurile și brânzeturile frantuzești, castelele și modul remarcabil în care acest popor își prezervă patrimoniul. Mai trist e că Parisul de la începutul secolului trecut era un focar de idei și creații avangardiste care acum s-au delocalizat în alte părți, de exemplu la Londra sau New York. E vorba aici și de un fel de curaj de a accepta reînnoirea artistică ce le lipsește deocamdată.

    De ce îți este cel mai mult dor din România? Cât de des mergi în țară?

    De prieteni și de părinți, bineînțeles. De plimbările la Sinaia (e și un capitol în carte, de altfel), de mare, deși nu mai e marea pe care o cunoșteam eu când am plecat. Revin cât de des pot, în general cam de două ori pe an, de Paște și de Crăciun, atunci se adună toate « Rosebudurile » : rudele, prietenii, sarmalele, cozonacii, drobul……

    Te-ai reîntoarce definit în țară? Dacă da, de ce?

    Bineînțeles că te gândești la „întoarcerea acasă”. Aici se prezintă, din păcate, două probleme majore. În cazul meu, mi-am făcut un cuib la Paris, care e foarte călduț, iar o eventuală reîntoarcere ar însemna dezrădăcinarea propriei familii, ceea ce nu sunt deloc dispusă să fac. În al doilea rând, repet, când ne întoarcem acasă după douăzeci de ani, ne regăsim țara ca niște străini. Oamenii s-au schimbat, locurile cunoscute la fel, până și numele străzilor nu mai sunt aceleași. România de azi e o lume nouă pentru românii plecați de multă vreme.

    Te consideri franțuzoaică? Dacă da, de ce? Visezi în franceză sau în română? Care este primul tău gând dimineața, când te trezești?

    Păi am scris o carte întreagă pe tema asta și tot nu am avut răspuns! Amândouă, bineînțeles, fiindcă mi-am trăit jumătate din viață într-un loc și cealaltă jumătate în celălalt, cu paranteza elvețiană. Visez în amândouă, excelentă întrebarea, ne-o punem toți. Cineva zicea că în momentul în care începi să visezi în limba celorlalți ești pe deplin “integrat”. Iar dimineața e simplu : ce pregătesc la micul dejun, ca să-l momesc pe fi-miu să binevoiască să se dea jos din pat.

    Skip to toolbar