Valerian Stan: Decomunizarea formală

de Valerian Stan

Cu fiecare an de după „prăbuşirea comunismului” România s-a despărţit, mai mult temporal şi cu totul formal, de un trecut cu consecinţe dintre cele mai nefaste pentru istoria sa. Această situaţie este de departe cea mai proastă în comparaţie cu cea din ţările foste comuniste, membre la această dată şi ele ale Uniunii Europene. Pentru aceasta, „elitele post-comuniste” – în special cele politice, civice şi intelectuale – vor avea să poarte în istorie o răspundere de neşters. Din indiferenţă, ori din varii interese (cel mai adesea inavuabile şi care nu o dată au avut legătură cu un trecut el însuşi inavuabil), importanţi lideri civici şi intelectuali democraţi au abdicat şi la acest capitol de la rosturile lor fireşti. Iar consecinţa a fost nu doar că democraţia din ţara lor a fost viciată în mod esenţial de oamenii Sistemului securist-comunist – omniprezenţi, conspiraţi sau nu –, nu doar că Justiţia şi alte importante instituţii ale statului nu au fost nici ele prea mult altceva decât nişte instrumente ale aceluiaşi Sistem, nu doar că economia şi sistemul bancar au fost jefuite în aceleaşi interese şi că o corupţie endemică şi devastatoare a devenit corolarul firesc al tuturor acestora. Consecinţa poate cea mai gravă a fost însă că românilor le-au fost livrate nesfârşite motive să creadă că, pentru ei, răul este o fatalitate şi în democraţie.

Drama comunistă a României a început în iunie 1940 prin anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ținutului Herței, şi continuă, prin multe din consecinţele ei, şi astăzi. Teritoriile rupte samavolnic de Stalin din trupul ţării rupte sunt şi astăzi. Statalitatea constituţională strivită de Stalin la 30 decembrie 1947 strivită este şi astăzi. Deşi au trecut două decenii şi jumătate de la prăbuşirea comunismului şi cam tot atât de când dictatura sovietelor s-a prăbuşit şi ea. La un sfert de veac de la prăbuşirea comunismului, aflarea devărului, stabilirea răspunderilor pentru cele întâmplate şi repararea urmărilor tragediei comuniste sunt departe de a fi avut loc. În decembrie 1989, eşalonul doi al Partidului Comunist şi Securitatea au preluat puterea în România „post-comunistă”. Aceasta a constituit principala împrejurare care a făcut ca până la destul de relativa „deblocare a mecanismului democratic” prin alegerile din toamna anului 1996 „decomunizarea” societăţii româneşti să fie un proces cu totul nesemnificativ, inclusiv sub aspectele la care ne-am referit mai sus.

Adoptată la un deceniu după 1989, Legea accesului la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică (numărul 187 din 7 decembrie 1999) avea să producă efecte numai foarte târziu şi cu totul limitate, responsabilii cei mai importanţi ai Poliţiei politice comuniste şi crimele lor fiind în continuare conspirate şi beneficiind de o impunitate absolută. Refuzul – când făţiş şi abuziv, când disimulat, dar nu mai puţin abuziv – al deţinătorilor de arhive ale Securităţii (Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, serviciul similar al Ministerului Apărării etc) de a preda arhivele Poliţiei politice comuniste, dublat de o vădită lipsă de diligenţă din partea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (inclusiv în sensul întreprinderii demersurilor judiciare care se impuneau[i]), au făcut ca accesul la aceste arhive să se limiteze la persoane şi fapte cel mai adesea marginale în raport cu ceea ce ar fi trebuit să însemne cu adevărat deconspirarea Securităţii ca poliţie politică. Acest fapt a împiedicat în mare măsură aflarea adevărului despre funcţionarea regimului comunist represiv şi despre crimele comise de acesta iar, în absenţa unei legi a lustraţiei, agenţii Securităţii să poată ocupa poziţii importante în instituţiile politice[ii], în administraţia publică centrală şi locală, în sistemul bancar de stat, în serviciile de informaţii[iii], în Justiţie etc[iv], să controleze o bună parte a „sectorului economic privat”[v]. Prezenţa semnificativă a agenţilor poliţiei politice comuniste în toate aceste domenii[vi] a constituit una din cauzele importante a calităţii mai mult decât precare a „democraţiei” din România, a funcţionării deplorabile a „statului de drept”, a întârzierii cu consecinţe grave a reformelor „post-comuniste”, a corupţiei devastatoare ş.am.d.

Consecinţe serioase a generat şi va continua să genereze „dispariţia” a aproximativ 100.000 de dosare ale Securităţii, confirmată de conducerea Serviciului Român de Informaţii în toamna anului 2005[vii]. Sesizat în legătură cu această situaţie, în luna noiembrie 2005, Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că informaţia se confirmă însă, în legătură cu faptele prin care acest lucru s-a produs, ar fi intervenit prescripţia răspunderii penale[viii]. Nu se cunoaşte să se fi făcut cel puţin cercetări de natură administrativă în vederea stabilirii împrejurărilor şi responsabilităţilor pentru cele întâmplate. „Dispariţia” unui număr atât de mare de dosare ale poliţiei politice comuniste este de natură să lase o mare pată albă în storia recentă a României – iar în ipoteza foarte probabilă în care „dispariţia” a fost una premeditată, selectiv-interesată, faptul acesta să conducă la o falsificare importantă a aceleaşi istorii, inclusiv în sensul că va fi foarte dificil să se cunoască dimensiunile răului, pe care Securitatea l-a făcut societăţii româneşti şi după 1989, precum şi cine sunt aceia prin care acest rău a fost făcut (şi care, astfel conspiraţi, nu au putut fi împiedicaţi să facă ce au făcut). Ipoteza ca „dispariţia” dosarelor să fi fost una selectiv-interesată poate să fie susţinută inclusiv de argumente precum cele aferente notei XIV de mai jos.

Cerută insistent de o bună parte a societăţii româneşti – în special de societatea civilă, încă din primele luni ale anului 1990[ix] şi, mai sistematic, pe întreaga durată a anilor 90[x] – o lege a lustraţiei nu a fost în vigoare în toţi anii de după decembrie 1989. După două iniţiative anterioare respinse de Consiliul Legislativ[xi], în perioada 2005-2010 în procedurile parlamentare s-a aflat, în vederea adoptării, un proiect de Lege a lustraţiei iniţiat de un număr de patru parlamentari[xii] (proiect adoptat de Senat la 10 aprilie 2006 iar de Camera Deputaţilor peste nu mai puţin de patru ani, la 19 mai 2010). La 7 iunie 2010, prin Decizia 820, la sesizarea a 87 de parlamentari, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională forma adoptată de Senat şi Camera Deputaţilor; sesizarea de neconstituţionalitate a fost făcută de 58 de deputaţi (lider de grup Viorel Hrebenciuc) şi 29 de senatori (lider de grup Ion Toma) ai Partidului Social Democrat (preşedinte Victor Ponta) şi ai Partidului Conservator (fondator Dan Voiculescu, preşedinte Daniel Constantin). Cameră decizională în cazul acestei Legi, Camera Deputaţilor a reexaminat şi adoptat o nouă formă a Legii la 28 februarie 2012, pentru ca la 28 martie 2012, prin Decizia 308, la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională să declare neconstituţională şi această formă a legii. Respingerea Legii lustraţiei a făcut o probă dintre cele mai concludente a consensului interesat în multiple sensuri de la nivelul clasei politice, al magistraturii etc. pentru împiedicarea unui proiect care ar fi constituit nu doar un act de necesară justiţie istorică, dar şi de o mare utilitate de ordin practic pentru „tranziţia post-comunistă” din România. Se impune reţinut faptul că cea de-a doua Decizie de neconstituţionalitate pronunţată de CCR s-a făcut în condiţiile în care Curtea de contencios constituţional a fost sesizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o Hotărâre adoptată cu încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la incompatibilitatea şi abţinerea judecătorilor (pentru detalii, în principal sub acest aspect, se poate vedea Anexa A de la finalul textului analizei). Un număr de deficienţe reale, speculate de judecătorii CCR, ai ICCJ şi de ceilalţi adversari declaraţi ai proiectului de Lege, au fost de natură să justifice întrebarea dacă iniţiatorii înşişi au avut întreaga determinare necesară succesului unui asemenea demers[xiii].

 

[i] În concret, se impunea ca în situaţii de acest gen CNSAS să promoveze acţiuni în contencios administrativ împotriva deţinătorilor de arhive (în acest sens, se poate vedea un exemplu pe website-ul autorului, în secţiunea Documente/ Alte documente, Demersuri pentru accesul la dosarul de Securitate).
[ii] Un exemplu deplin elocvent este cel al fostului preşedinte al României Traian Băsescu, care, timp de 25 de ani, deşi existau indicii de sens contrar, a negat constant colaborarea cu Securitatea (favorizat de complicitatea serviciilor de informaţii şi a CNSAS), pentru ca la scurt timp după încheierea celor două mandate prezidenţiale să recunoască implicit această colaborare, declarând: “Acum, dacă scoți dosarul meu că am fost turnător, OK, am fost, nu mai are niciun efect.” (emisiunea X-Press din 6 aprilie 2015 a Postului de televiziune b 1Tv). Indiciile colaborării fostului politician cu Securitatea au fost ignorate de magistraţii instanţelor judiciare naţionale (dar şi, cu totul surprinzător, „cu majoritate”, de cei ai Curţii Europene a Drepturilor Omului – Hotărârea din 15 ianuarie 2013 în cauza Ciuvică împotriva României) în procesul penal pe care Traian Băsescu l-a intentat în anul 2004 lui Mugur Ciuvică. Deşi au aparţinut organizaţiilor civice şi mediilor intelectuale declarate în mod tradiţional anticomuniste, şi deşi de-a lungul timpul au existat indicii concludente ale colaborării înaltului politician cu Securitatea, suporterii acestuia au evitat, constant şi sistematic, să se raporteze în vreun fel la toate acestea. 
[iii] Accesul la informaţiile privind prezenţa ofiţerilor de Securitate în serviciile secrete de după 1990 a fost refuzat sistematic şi în modul cel mai categoric de conducătorii acestor servicii (se poate vedea, de exemplu, pe website-ul autorului, în secţiunea de Documente/ Alte documente, Cauza Stan împotriva Serviciului Român de Informaţii).
[iv] Pentru documentarea acestei secţiuni, în cursul lunii ianuarie 2015, Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii i-au fost solicitate informaţii cu privire la verificările făcute în legătură cu apartenenţa magistraţilor, ca agenţi sau colaboratori, la structurile Securităţii (conform art 6 alin 2 din Legea nr 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor). Răspunsul a fost că s-au făcut verificări asupra unui număr de 3.050 de magistraţi din care în numai 23 de cazuri rezultatul a fost pozitiv (scrisoarea Colegiului CNSAS numărul P 167/2015P 2/2015 din 28 ianuarie 2015). Aceste cifre întăresc suspiciunea, exprimată frecvent în spaţiul public, că numărul magistraţilor de dinainte de 1989 care au fost agenţi sau colaboratori ai Poliţiei politice comuniste a constituit şi constituie o altă informaţie bine securizată” (sub pretextul termenului prohibitiv de 30 de ani din Legea Arhivelor Naţionale nr 16/1996, respectiv sub pretextul exceptării de la acces a arhivelor Securităţii „care privesc siguranţa naţională” – art 20 din Legea nr 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste). În acelaşi sens este şi răspunsul CNSAS la o a doua solicitare de informaţii făcută de asemenea în scopul documentării acestei secţiuni, cu privire la doi dintre judecătorii despre care fostul preşedinte al României Emil Constantinescu a dezvăluit, în urmă cu mai mult timp, că au fost ofiţeri de Securitate: Marin Cârcel şi Nicu Jidovu (Clarice Dinu, Emil Constantinescu crede că problemele din Justiţie sunt cauzate de securiştii reactivaţi după 2000, Curierul Naţional, 30 mai 2003). Despre primul magistrat CNSAS a comunicat (scrisoarea numărul P 314/2015-P 2/2015 din 6 februarie 2015) că „nu a fost verificat întrucât la data transmiterii cererii de verificare de către Consiliul Superior al Magistraturii acesta era eliberat din funcţie prin pensionare” iar în legătură cu al doilea că deţinătorii de arhive au comunicat că „nu figurează cu dosar de urmărire sau/ şi de colaborator”. CNSAS nu a făcut însă nicio precizare în legătură cu eventuala existenţă a unui dosar de „agent” al judecătorului, în înţelesul Legii nr 187/1999. Mai mult, fără a fi clarificat acest aspect, Colegiul CNSAS i-a eliberat magistratului Decizia prevăzută de lege (Decizia numărul 55 din 25 septembrie 2003) în care este făcută menţiunea că acesta nu a avut calitatea de „agent sau colaborator al Securităţii ca poliţie politică”). Cu privire la prezenţa în Justiţie a agenţilor şi colaboratorilor Securităţii se poate vedea, între mai multe altele, şi Silviu Alupei, Cel puţin 129 de actuali magistraţi au fost oamenii Securităţii, în România liberă din 28 octombrie 2005.     
[v] Acaparea de către oamenii Securităţii a unor poziţii importante la nivelul “sectorului economic privat” a fost nu o dată încurajată, mai mult sau mai puţin explicit, de lideri de opinie oameni ai fostului regim, în pofida faptului că aceasta avea loc prin acte grave de corupţie, prin privatizări frauduloase, prin credite fără acoperire de la bănci de stat, prin contracte de achiziţii publice obţinute în mod fradulos etc. Astfel fostul ideolog şi nomenclaturist comunist Silviu Brucan („Stâlpii noii puteri în România”, Editura Nemira, 1996) îi prezenta pe foştii securişti deţinând asemenea poziţii drept un factor de progres social şi economic, propulsând fosta Românie socialistă pe calea construirii unui sector economic privat românesc viu şi, deci, a unui capitalism funcţional (pentru o poziţie la rândul ei necritică cu privire la această „viziune” se poate vedea Ovidiu Pecican, „Comunism, postcomunism”, în ‚Observator cultural’ numărul 638 din august 2012). Dar o „viziune” practic identică a promovat şi criticul literar, publicistul şi politicianul „liberal” Nicolae Manolescu, scriind despre foştii agenţi ai Securităţii ca despre cei care “au distrus comunismul şi astăzi sunt pionierii capitalismului, sunt capitalişti convinşi şi pariază fără ezitare pe economia de piaţă” (Imposibila lustraţie, România literară numărul 1 din ianuarie 2003). În realitate însă foştii securişti nu au construit câtuşi de puţin un „capitalism funcţional” ci au devenit „miliardari de carton”, îmbogăţiţi rapid prin parazitarea şi devalizarea masivă a avutului public, a sectoare întregi ale fostei economii socialiste etc.
[vi] Se poate vedea şi Marius Oprea, ‚Moştenitorii Securităţii’, Editura Humanitas, 2004.
[vii] Evenimentul zilei, SRI recunoaşte: adio 100.000 de dosare, 25 septembrie 2005
[viii] Se poate vedea, website-ul autorului, în secţiunea de Documente/ Alte documente, Sesizare privind dispariţia a 100.000 de dosare ale Securităţii.
[ix] Societatea Timişoara, Proclamaţia de la Timişoara (Punctul 8), 12 martie 1990
[x] A se vedea, de exemplu, Alianţa Civică, Declaraţia de reconciliere naţională, 13 martie 1991 (AC a militat constant, asemeni Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, pentru adoptarea unei Legi a lustraţiei).
[xi] A se vedea Anexa A de la finalul textului analizei.
[xii] Proiectul de Lege, iniţiat parlamentarii Mona Muscă, Eugen Nicolăescu, Viorel Oancea şi Adrian Cioroianu, a fost înregistrat la Senat sub nr L 642/16.11.2005.
[xiii] Câteva exemple în acest sens pot fi găsite în Punctul de vedere al Guvernului Tăriceanu din noiembrie 2005 (de susţinere cu observaţii a proiectului de Lege) precum şi în cuprinsul Deciziei CCR nr 308/2012 (avem în vedere acele critici făcute de CCR şi prin Decizia sa anterioară, nr 820/2010, şi care, la examinarea proiectului, n-au fost avute în vedere de Camera Deputaţilor – cum ar fi neindividualizarea măsurilor lustraţiei, aplicarea acestor măsuri exclusiv acelor persoane care au luat parte efectiv, ca responsabili ai unor instituţii ale regimului comunist, la grave încălcări ale drepturilor şi libertăţilor omului etc). 

NICI UN COMENTARIU

Lasă un comentariu