Șase texte în căutarea celui de-al șaptelea
de Gheorghe Dobre
1. Se descălţă grăbit şi-mi arătă pe piciorul stâng ceva. – Ce-i asta? îl întreb nedumerit. – Nu ştiu. O vrei? Şi mă privi preocupat. – Cred că n-am ce face cu ea, încep eu retragerea. – Ce contează. O vrei, ia-o! Poftim, nu se lasă el. – Ai dreptate. Totuşi, chiar aşa fără nici un scop? – Nu fi idiot. E singurul lucru cu care n-ai ce face, nici pe lumea asta, nici pe ailaltă. Nu mai găseşti aşa ceva. – Bine, zic, fac târgul. În tot acest timp, luna muşca lacomă din întuneric şi lucrurile din jurul nostru şi de pe noi ţipau pe toate tonurile oferindu-ne necesitatea lor de neînlocuit. Ne-am despărţit fericiţi.
2. Individul se uita la televizor. La un meci de fotbal. Era deţinutul propriului timp liber. Oaspeţii marcau gol după gol. Omul nostru jubila. Uitase de ţigări şi cafea. Ţipa. Urla. Corecta mişcările greşite ale combatanţilor dând dezlănţuit din picioare. Din cap. Gazdele dau un gol. Deziluzie. Cota entuziasmului creşte însă din nou. Soţia-l părăsise de două săptămâni. Copilul, la socri. Gol! Normator la cea mai mare şi mai modernă şi mai toate celelalte întreprindere din oraş. De fapt şi singura. Câştiga bine. Favoritul ratează. Ţigările. Cafeaua. Înjurături. Gazdele reduc din handicap. Extraordinar! EGALEZĂ! Are o amantă care vrea să se mute la el. O amână. Închide televizorul. Fumează. Se gândeşte la o colegă de servici. Aia, da. Soneria. Deschide. Un tânăr cu părul albit de un şoc emotiv puternic intră în cameră. E timid. Speriat. Se prezintă. „Eu sunt Trecutul dumneavoastră.” Individul nostru scapă ţigara din mână. Se sprijină de perete. Îşi revine într-o secundă şi-ncepe să ţipe scos din minţi: „Ieşi afară! Afară! Afară!”
3. Nimerisem într-un oraş foarte viu. Străzile mişunau de oameni, magazinele înfloreau peste tot, circulaţia autovehiculelor se desfăşura fluent. O minune. Dar, într-una din plimbările mele, am întâlnit o situaţie care m-a nedumerit. Un om între două vârste, cu faţa tot o rană, trecea printre ceilalţi, clătinându-se, şi primea de la fiecare câte o palmă zdravănă. Numai în faţă. Nu riposta, nu vorbea. Îşi vedea de drum. „Nu credeam că sunteţi aşa de răi”, spuneam trecătorilor, încercând să aflu despre ce este vorba. „Nici nu suntem”, mi se răspundea invariabil. „Atunci de ce daţi în el fără nici un pic de milă?” „D’aia! Oricum, va muri peste două zile.” Omul, cu o figură îngrozitor de clară, se clătina sub lovituri îndreptându-se spre casă.
4. Un loc liniştit. Doar obişnuita zumzăială a restaurantului din orăşel şi lumina difuză, absorbită de pluş, fum, perdele. Aici, toţi se cunosc, nu scapă nimeni fără să salute sau să fie salutat. Consumatorii discută-ntre ei pe deasupra meselor, punând la cale mici afaceri, povestind întâmplări banale de peste zi sau, forţând viitorul, îmblânzesc şi domină ziua următoare. La un moment dat, pe uşă intră, clătinându-se, un tip făcut parcă de noapte. Cu toate simţurile revoltate de cine ştie ce amintire, se îndreaptă spre un chelner şi-l ia de guler. Îl întrebă de foarte aproape: – Mă, tu ştii cine sunt eu? Chelnerul, speriat şi derutat, apoi doar derutat, răspunde că ştie. Omul nostru mânjit cu întuneric se întoarce triumfător spre asistenţă: – Auziţi, cică ştie cine sunt. Râde. Toată lumea studiază cu atenţie fundul paharelor. – Nu ştii nimic, mai zise şi se puse pe râs. – Nu eşti Cutare? întrebă chelnerul încercând să se desfacă din strânsoarea celuilalt. – Nu sunt Cutare. Şi chiar dacă aş fi, ce-ţi pasă ţie? – Păi, nu-mi pasă, răspunse chelnerul. – Bine că nu-ţi pasă, mormăi distrat omul nostru şi se topi în noapte. După acest incident, perdelele au început din nou să absoarbă lumina şi fumul acestui local liniştit, în care nimeni nu mai spărsese un pahar de câţiva ani.
5. Femeia îşi dezlipi mâinile de pe caloriferul care agoniza în spatele ei şi se repezi cu o nerăbdare slab mascată către telefon. Primi probabil o veste neplăcută care-i topi nerăbdarea într-o mască de ceară inertă. Şi de calitatea a III-a. Parcă trecu un veac până ce receptorul ajunse în furcă. Îşi făcu un ceai, privi pierdută pe un ziar din care nu înţelese nimic, îşi aranjă cele câteva cărţi pe care le avea într-o nouă ordine, ronţăi o grisină. Apoi se aruncă din nou spre telefonul care ţârâia ca scos din minţi. Probabil că la celălalt capăt era o prietenă, căci femeia închise după vreo zece minute şi se îndreptă spre calorifer vădit mulţumită. După ce se încălzi, privi spre fereastră, convinsă că primăvara n-o să mai vină. O zăpadă apoasă şi maculată era aruncată de colo-colo de roţile maşinilor. Un câine jigărit se ţinea cu încăpăţânare după un bătrânel asemănător, dar antipatic pentru că-l ameninţa intermitent cu un baston preistoric. „ În oraşul ăsta n-ai loc de câini şi de pensionari” – zise cu glas tare femeia şi se apropie din nou de zeul care se zbârlea zgomotos pe masă. În sfârşit, se destinse, se transformă în pisică, îşi aranjă fusta, făcu o mie de alte gesturi care spuneau că vorbea cu un bărbat. Dar nu cu unul oarecare, ci chiar cu actualul. Închise. Îşi debranşă zeul din marele circuit şi se puse pe aşteptat. Cred că şi-acum aşteaptă.
6. Omul nostru-şi sugea cu plăcere porţia lui de cer. Întins în iarbă, cu faţa-n sus, ca-n toate povestirile serioase scrise până la mine, omul nostru-şi sugea, cum am mai spus, porţia lui de cer. Era, trebuie s-o recunoaştem, o porţie cum probabil şi-un împărat şi-ar fi dorit. Dar, dintr-un petec de cer apropiat, deodată, deasupra omului nostru coborî o insectă uriaşă, care-l avertiză elegant: „Acum te voi mânca negreşit!”
Şi l-a mâncat.
