Prin poezia inimii mele, George Mihalcea

CETATEA MEA SOMNAMBULĂ

mâinile hopliților adormiți în post
se lichefiază pe scuturile grele
sub soarele ce-și varsă veninul
peste ziduri arse de melanholie
aici în Tomisul nopților mele
duminicile sar din calendare
iar hoardele Cavalerului Trac
strivesc sub copitele armăsarilor
cea din urmă poveste rămasă
în memoria bolnavă de cancer
dinspre nori nu se-aude nici urmă de sunet
de parcă ar fi muțit toate păsările
și nu mai găsesc loc de refugiu
decât în gâtlejul șarpelui Glykon
ultimul apărător de nădejde
al acestei cetăți somnambule
TOAMNE PUTREZIND ÎN OASE

iată cum spada nopții mi se înfige-n creier
și simt cum dinspre mare se prăvălește-un frig
ce îmi îngheață mâna tocmai când vreau să treier
cețoase străzi înguste prin care încă strig

verile mele-s moarte și văduve de fluturi
pădurile și ele sunt văduve de cerbi
uciși cândva de mine și-apoi purtați pe scuturi
spre bucuria tâmpă a prinților imberbi

ei își scăldau armura cu urlete de fiară
în sângele lor palid de regi încornorați
și nu știau că poate pentru ultima oară
vânaseră cu mine prin surii munți ciumați

crunte povești nescrise-mi hălăduiesc sub tâmplă
pustiul burg pe unde mai scormonesc tăceri
nu-i locu-n care zeii mai spun ce se întâmplă
cu cel ce se târăște avan prin fostul ieri

cât despre azi nici ăsta nu duce spre un mâine
căci mâinele-i o șoaptă vândută la mezat
pe o speranță calpă că trupul meu e pâine
dar spânzură nevolnic pe un ecran pânzat

privesc câtă pustie își varsă fierea-n mine
și nu văd cum din larma de prăbușite case
rămâne doar uimirea că dintre reci ruine
țâșnesc multele toamne ce-mi putrezesc în oase
NIMENI N-O SĂ AFLE

privesc din nou de-afară un altfel de afară
acela șui al clipei bolnave de uimire
că albul nu e negru iar moartea vrea să pară
doar biată ursitoare rămasă fără mire

da mirele acela plecat pe mări cumplite
ce nu se mai întoarce nicicând în fosta casă
căci osia de ceață a relei lor ispite
e ruptă chiar la mijloc și-i transformată-n coasă

ce mari salcâmi ucise furtuna de cenușă
stârnită-n Crucea Vremii cu vaier lung de știmă
și câte flori de gheață purtau lăstunii-n gușă
izbind în tâmpla nopții ce-i martoră la crimă

dar nimeni n-o să afle că știuca s-a vrut vultur
că-ntregul s-a vrut parte că partea s-a vrut scară
cât timp doar pleșuvite pădurile se scutur’
și scuipă frunza-n râuri făcându-le să piară

VARA SUGRUMATĂ

cu larii și penații storși de vlagă
de ce mă mir că viața mea-i oloagă
și că din coasta mea nu mai răsare
decât o stinsă urmă de mirare

corbi albinoși se prăvălesc în ape
în care vin doar lupii să se-adape
iar herghelia mânjilor de lapte
a fost zidită-n ultimele șoapte

ce s-au născut din gura mea amară
când sorbeam sânge dintr-un leș de vară
pe care-am sugrumat-o fiindcă iată
mi te-a luat cândva pe tine tată

acum prind șerpi în plase de-ntuneric
și mă scufund în timpul cel mai sferic
dar nu știu iar nu știu cum se întâmplă
de-mi putrezesc secundele sub tâmplă

selecție realizată de Nuța Istrate Gangan