Petre Magdin

de Ana Morosanu Magdin

S-a născut la 29 august 1943, în comuna Pesac, jud. Timiș. Studiază muzică de la vârstă de 9 ani și începând cu cl a VI-a urmeza cursurile Colegiului de Art㠀œIon Vidu”, din Timișoara, pe care îl absolvă, în 1962, cu Diplomă de Bacalaureat.
În septembrie, același an, ca urmare a examenului de admitere devine student la Conservatorul €œCiprian Porumbescu” București (astăzi Universitatea Națională de Muzică), Facultatea de Instrumente și Canto, unde obține Diplomă de Licențiat în Muzică, promoția 1967.

Ana Morosanu Magdin: Care sunt profesorii, eroi în devenirea ta ca mare compozitor?

Petre Magdin: Mi-au fost profesori, Gheorghe Adamachi (trompetă), Zalu Cristea (pian), Alexandru Sumschi (teorie-solfegiu), Mircea Chiriac (armonie), Nicolae Coman (contrapunct), George Bălan (estetică), Dumitru Bughici (forme muzicale), Dinu Vasile (folclor), Ovidiu Varga și Petre Brancus (istoria muzicii), Grigore Iosub (orchestră), Dumitru Pop (muzică de cameră) și alții.

În programa analitică universitară, de specialitate, nu erau incluse nici atunci, după cum nu sunt incluse nici acum, genuri muzicale ca rockul, sau jazzul, ba mai mult decât atât, studenții care aveau chemarea și îndrăzneala să le abordeze erau considerați drept elemente nocive pentru societatea românească, iar exmatricularea lor din facultățile muzicale în care studiau făcea parte din practica uzuală a regimului comunist din România. 

Avem, în acest sens, exemple grăitoare, cum ar fi Richard Oschanitzki, pe care-l cunosc, din copilărie, de la Timișoara, pe care-l reîntâlnesc la București și care fiind cu câțiva ani mai mare decât mine avea să-mi sprijine activitatea, cu prestigiul său de muzician român, considerat, până astăzi, un simbol al generației sale.

Ana Morosanu Magdin: De ce a murit Ritchie Oschanitzki?

Petre Magdin: Ritchie Oschanitzki a murit de inimă rea și dincolo de orice alte amănunte el rămâne eroul și victima crezului său artistic, într-o lume infamă, de criminali politici care trăiesc și astăzi, printre noi și își venerează victimele, savurându-și victoria.
Ar fi pățit la fel și pianistul Eugen Ciceo. Dar el nu moare nici de ciroză, nici de inimă rea, pentru că reușește să ajungă dincolo de Cortina de fier și să devină, Prințul jazzului, într-o Germanie care-i redă demnitatea umană, iar valorii lui artistice îi cresc la loc și mult mai mari, aripile pe care i le tăiaseră comuniștii români, cu grade universitare.
Chiar dacă această demență părea să fie definitiv curmată, în 1962, de noul rector al Conservatorului a€œCiprian Porumbescu”, profesorul universitar Victor Giuleanu, mai rămâneau, ca niște pietre de moară, mentalitățile unora dintre profesori, profund ancorate în obscuritatea fatidică a sistemului comunist românesc și care nu puțeau fi schimbate, sau eradicate, peste noapte.

Ana Morosanu Magdin: Cum vezi lucrurile de la vârsta de 70 de ani?

Petre Magdin: Acum, la cei 70 de ani împliniți sunt convis că eu, cel de astăzi, nu mai pot fi eroul sau victima erorilor și ororilor de-atunci și de aceea las ca rândurile de față să fie atât oglinda mea retrovizoare, cât și pledoaria, firească, pentru noblețea muzicii și locul cuvenit artistului, potrivit cu talentul și cu munca să de-o viață, în slujba artei și culturii românești.

Ana Morosanu Magdin: Cum a fost activitatea vieții tale?

Petre Magdin: Activitatea vieții mele, este o redare succintă a drumului pe care l-am parcurs și este o poveste, deloc romantică sau romanțată, desfășurată la vedere, pe postul național public de televiziune, cu periodicitate săptămânală, precum și în presă, vreme de 41 de ani, ca și compozitor, șef de orchestră, om de televiziune și critic muzical, cu peste 2.5oo de articole, cronici și eseuri, în cele mai importante publicații românești cum ar fi, Scânteia Tineretului, Suplimentul literar artistic al Scânteii tineretului, Săptămâna, Flacăra, și Cronica Română.
Prin contrast cu atmosfera generală, din 1962-1965, profesorul de Estetică, George Bălan inaugurează, în sala de festivități, a Conservatorului a€œCiprian Porumbescu”, seria scurtă, dar îndrăzneață a unor conferințe de jazz, foarte bine documentate și susținute de exemplificări muzicale, cu artiști celebri, ca Louis Satchmo Armstrong, Ducke Ellington, Ella Fitzgerald, sau Modern Jazz Quartet.
După efectul moral și chiar șocant, al debutului, conferințele maestrului mi-au arătat că se poate și altfel. Că se poate mai mult și că se poate mai bine.

Ana Morosanu Magdin: În ce an ai înființat grupul Dixie?

Petre Magdin: În 1965 înființez grupul studențesc Dixie, de jazz tradițional, new orleans dixieland, pe lângă Casa de Cultură a Sudentilor București, grup la care fac referire și dicționarele de specialitate Disco Rock, autori Daniela Caraman Fotea și Florian Lungu și Rock, Pop, Folk, autori Daniela Caraman Fotea și Cristian Nicolau.
Reacția unor profesori ai catedrei de suflători este foarte dură și începe să se resimtă în notele acordate la examene.
Dar știu că nu voi mai fi exmatriculat, pentru că această formă de constrângere și umilință tocmai fusese abrogată și pentru că grupul meu, Dixie, constituit numai din stundenți de conservator cum ar fi Tony Niculescu (pian), Ion Covercă (bass), Dan Eftimie (ghitară), Fery Grumberg (baterie-percuție), Adrian Ursulescu (clarinet, saxofon) și Vasile Zamfir (trombon) se află sub tutela Centrului Universitar București. 

În acel an, Jazzul devenise un a€œcompromis just” pentru cultura comunistă dintre Carpați și Dunăre.
Încep să studiez, la trompetă, așa numitul a€œvibrato negru”, un artificiu tehnic și stilistic, destul de complicat, lansat de trompetistul american Louis Satchmo Armstrong și rămas, în istoria jazzului ca blazon al dixieladului creat de școala de la New Orleans, spre deosebire de școala de jazz tradițional de la Chicago reprezentată de trompetistii albi care practicau stilul vechilor fanfare americane, de la 1900.

Ambele școli, însă, utilizau formula combo, bună la toate, dar mai ales bună la nunți, botezuri, picnicuri și înmormântări și care, la început de veac XX cuprindea, în componența să instrumentala, trompetă ( în si bemol, sau do), clarinet (în si bemol, do, sau mi bemol), saxofon (în si bemol sau mi bemol), trombon, tubă, banjo, sau chitară acustică,tobă mare, cu cinel aplicat, sau încorporat și tobă mică, străbunica premierului de astăzi, atârnând, în poziție profesională și specifică, de corpul toboșarului.

Prin studiu și analiză constat, că trompetistii contemporani, de jazz tradițional, ai lumii, în special trompetistii albi nu abordează a€œvibrato negru”, pentru că el scade rezistența buzei, precizia execuției și chiar mărește riscul chixurilor care, la urma urmelor fac, într-o mare măsură, diferența de valoare, în categoria suflătorilor, la instrumente de alamă, cu munstiuc și chiar în cea a suflătorilor, la instrumente, de lemn, cu ancie. Chix este denumirea utilizată de instrumentiști pentru articulația ratată a sunetului.

Compun exerciții speciale, pentru mine însumi și după 4 luni de studiu, progresiv și metodic, a€œvibrato negru” îmi îmbogățește, tehnic și stilistic, interpretarea pieselor de jazz tradițional, fără să-mi diminueze calitatea sonoră și precizia execuției, ba mai mult decât atât, atrage atenția oamenilor de radio și de televiziune asupra grupului studențesc Dixie.

În iarna lui 1965 debutez, cu primele mele compoziții, în concertele de la Casa de Cultură a Studenților care sunt înregistrate, live și periodic, de regretatul realizator, Cornel Chiriac, pentru emisiunile sale, de la postul național de radio. Blues alb, Taxi, Dialog absurd, Ninge iar, Dimineți cuminți și Aglomerație sunt piese instrumentale de new orleans dixieland care pun, în valoare, calitățile improvizatorice ale fiecărui instrumentist, în parte, care scot în evidență improvizația colectivă, specifică dixielandului și care dau grupului Dixie o notă de originalitate, bine venită, în peisajul muzical românesc, al anilor €™65 €“ €™66.

Ana Morosanu Magdin: Cum ai intrat la Televiziunea Română?

Petre Magdin: În primăvara lui 1966 realizatoarea, de televiziune, Georgeta Postolea mă invită să asigur conducerea muzicală a emisiunii sale, Magazin 111 care se difuzează, live, în fiecare sâmbătă, după amiază, cu o durată de aproximativ 3 ore. Scriu muzică pentru genericul emisiunii, Magazin 111.

Ana Morosanu Magdin: Ce face grupul Dixie?

Petre Magdin: Grupul Dixie îi acompaniază pe cântăreții invitați și are 2, 3 apariții, de sine stătătoare, cu stătut de vedetă, în fiecare ediție, interpretând, una sau alta, dintre piesele mele de rezistență, pe care le-am numit mai sus, iar celelalte devin ilustrație muzicală, live, a diferitelor momente din sumar. Magazin 111 lansează grupul Dixie în atenția telespectatorilor și a specialiștilor. Stagiunea concertelor de la Casa de Cultură a Studenților București prinde cheag și umple sala, până la refuz, în fiecare joi seară, sau sâmbătă seară.

Visez cu ochii deschiși. Mă și văd șef de orchestră și trompetist de jazz tradițional, new orleans Dixieland, colindând lumea largă, în ropote de aplauze. Dar cu toată dragostea, imboldul interior și interesul, pe care le simt pentru activitatea mea concertistica și publică, în cadrul grupului Dixie mă trezesc, în fiecare zi, la realitate și oricât de frumos ar fi visul, nu întrezăresc, încă, niciun indiciu promițător că jazzul tradițional mi-ar asigura o carieră muzicală, solidă care să-mi dea satisfacția împlinirii profesionale. Mă obișnuisem cu succesul. M-a prins pe nepregătite și mă sperii tot mai des ca să nu-l pierd.

Ceva se schimbă în modul meu de-a privi lucrurile, muzica și pe mine însumi. Pasiunea pentru compoziție și orchestrație începe să-mi atenueze visul de viitor trompetist și șef de orchestră, new orleans dixieland. Compoziția și orchestrația ocupă tot mai mult spațiu în preocupările mele și ideea că jazzul este și va rămâne marele meu hobby, dar nu mai mult decât atât capătă contur.

Ana Morosanu Magdin: Ce deosebiri există între cariera profesională și hobby?

Petre Magdin: Între cariera profesională și hobby există deosebiri care se resping, dar și asemănări care se atrag și se completează, atunci când suntem stăpâni pe voința și pe faptele devenirii noastre. Iar eu, la numai 22 de ani, încă neîmpliniți, nu am maturitatea să discern și să hotărăsc unde se termină hobbyul pentru new orleans dixieland și unde începe meseria pentru care mă pregătesc dascălii mei, de la vârsta de 9 ani. Mi-e greu și mi-e aproape imposibil, dar trebuie să iau o decizie, despre care n-am nicio ceritudine c-ar fi bună sau că dimpotrivă, ar putea fi rea.
Îl întreb pe profesorul meu de armonie, Mircea Chiriac ce-ar trebui și cum ar fi mai bine să fac.

Ana Morosanu Magdin: Care este răspunsul profesorului, Mircea Chiriac?

Petre Magdin: Răspunsul său este a€œfaci ce te-ndeamna inima și sufletul să faci, altfel n-ai să fii nicodată un artist adevărat. Mai vorbim despre asta. Acum fă primii pasi”. Influența rocka€™nd€™rollului, cu care veneam de la Timișoara și noul val Beatles, Rolling Stones, Creedence Clearwater Revival, sau Jimi Hendrix, val care cucerește lumea printr-o explozie mirifică și în lanț îmi dau o perspectivă artistică mult mai tentantă, mai amplă și mai concretă.
Simt o pornire nebună să fac a€œprimii pasi”, cum mă -ndemnase profesorul meu de armonie și chiar simt că pașii ăștia sunt în direcția cea bună. Astfel, în primăvara lui 1966 grupul Dixie, căruia pe posturile naționale de radio și de televiziune prezentatorii de programe îi mai spuneau și a€œformatia instrumentală condusă de Petre Magdin” se aruncă în vâltoarea rockului.

Jazzul tradițional new orleans dixieland rămâne marele meu hobby și rămâne ca primă dragoste care nu face, însă, niciodată singură copii, chiar dacă și peste ani ar apărea, în amintirile noastre, la fel de proaspătă ca-n prima zi.
Pornesc pe drumul marii mele pasiuni. Ea se numește, simplu, muzică rock, așa cum la fel de simplu se putea numi, muzică de cameră, muzică simfonică, sau muzică de operă. Fac meserie și fac artă potrivit cu educația mea muzicală, școlară, începută pe băncile Colegiului de Artă a€œIon Vidu”, la Timișoara și continuată, la Universitatea națională de Muzică, din Capitală.

Mă gândesc, tot mai des și fără să am, încă, vreun răspuns, la legătura intrinsecă dintre școală, știință de carte, talent, muncă și sudoare, la legătura dintre modă și lupta pentru a fi, mereu și în mod obligatoriu, pe val și a rămâne
deasupra lui, precum și la legătura dintre inteligență, voință, noroc și destin. Toate sunt legate, indisolubil, de viața unui artist, îl împlinesc dacă ține seamă de ele și îl ditrug dacă le ignoră. Încep să fac deosebirea, fundamentală, dintre hobby și profesiunea de credință.

Hobbyul și meseria artistului sunt două sentimente cu intensități diferite, dar mai cu seamă sunt și două activități diferite care nu au, în niciun caz, aceeași măsură, aceeași responsabilitate morală sau același țel.
Și încep să înțeleg că în muzică nu există genuri nobile și genuri periferice. Există doar critici muzicali plafonati, superficiali și aroganți care în neștiința lor de carte împart, în felii necomestibile, ceea ce nu le aparține, după cum există oameni de toate categoriile și gradele de educație sau chiar artiști care, fără nici o intenție estetică anume spun, pe bună dreptate, despre ceea ce le place că este bun și depre ceea ce nu le place că este prost.

Este dreptul individului la gust și la alegere. Dar nu este și dreptul profesionitului să-și ridice propriul gust, la rangul judecății de valoare. Dincolo de orice îndoială, gustul personal are un rol, mai mic sau mai mare, în emiterea judecății de valoare și ține, în mod subiectiv, de personalitatea emitentului și de gradul pregătirii sale profesionale și educaționale.

Să fie, însă, clar, că încă din secolul al XVI-lea, de pe vremea înfloritoare a renascentiștilor “Imi place, nu-mi place” a încetat să mai fie un criteriu estetic de apreciere a valorilor. “€œImi place nu-mi place” a fost hulit și abrogat pentru că omenirea refuză, tot mai energic și mai categoric, încă de atunci, ca prostia să mai stea la masa verde cu inteligența și că incultura, să se mai erijeze, de-alungul veacurilor, în cultură a civilizațiilor terestre.

Ana Morosanu Magdin: Ce este pentru tine, muzica?

Petre Magdin: Muzica este una și aceeași, pentru toată suflarea planetară. Este arta cea de toate zilele, a omenirii care exprimă frumosul și urâtul, divinul și abjectul, dragostea și ura, pacea și războiul, inteligența și prostia, stările noastre, psihice, de bine și de rău, de liniște și de neliniște, prin sunete muzicale, sau dacă vrem să fim mai prețioși, a€œprin imagini artistice sonore”.

Existența genurilor muzicale, subgenurilor, speciilor, stilurilor și curentelor nu face decât să simbolizeze și să încadreze, sub diferite denumiri generice, diversitatea orientărilor artistice a creatorilor, precum și a opțiunilor de gust ale consumatorilor, mai mult sau mai puțin docili, dar singurii care au dreptul să spună a€œimi place, este muzică buna” sau a€œnu-mi place, este muzică proasta”. Ei sunt sinceri și direcți, atunci când ceea ce le place este a€œmuzica buna” și ceea ce nu le place este a€œmuzica proasta”, pentru că nu exprimă judecăți de valoare, ci opțiuni de gust.
Iar opțiunea de gust este dreptul suveran, exclusiv și nepolemic al consumatorilor de muzică.

În niciun caz, însă, nu este și dreptul specialiștilor care scapă cântarul judecății de valoare din mână și se tranforma în simpli consumatori. Atunci când ridicăm, opțiunea de gust la rangul judecății de vlaoare și declarăm sus și tare, cu o aroganța mai mult sau mai puțin găunoasă și care oricum nu doare, pe nimeni, că muzica se împarte în a€œgenuri nobile” și a€œgenuri periferice”, noi suntem doar consumatori de muzică și nu ne situăm la nivelul creatorilor sau al criteriilor estetice care guvernează nașterea, evoluția și existent artei muzicale.

La urmă urmelor, nu este nimic mai simplu și mai simplist, decât să spunem despre ceea ce ne place că este bun și despre ceea ce nu ne place că este prost. Nu este nimic mai simplu și mai simplist, decât să nu ținem seama de izbitorul adevăr că pe lume există și dulce și sărat și acru și amar și iute și că fiecare alege ceea ce îi convine, fără să decidem, unii pentru ceilalți care dintre ele este mai bun sau mai prost. După cum nu este nimic mai simplu și mai simplist, decât să nu ținem seama de la fel de izbitorul adevăr, obiectiv, că în lumea superlativelor există, dincolo de voința noastră, ba chiar trăiesc și conviețuiesc pașnic, prin dragostea noastră, Bach și Ducke Ellington, Beethoven și Jimi Hendricks, sau Stravinski, Ravel, Hindemith, Șostakovici și Prokofiev, dar și Paul McCrtney, John Lennon, B.B.King, Eric Clapton, Judas Priest, Motorhead, Iron Maiden, Alice Cooper, Queen și Fredy Mercury, sau Metallica, fără să decidem, unii pentru ceilalți care dintre ei ar fi zei și care ar fi muritori de rând sau care dintre ei ne binecuvântează cu muzica lor bună și care dintre ei ne agresează, cu muzica lor proastă.

Atât rockul cât și celelalte genuri muzicale își au titanii lor și îi vor avea până-n ziua de apoi. Ba mai mult, genurile muzicale numai laolaltă se constituie într-un tot unitar care ne fericește sufletele și viața și numai laolaltă fac ele din muzică o artă divină, unică.

Muzica nu poate fi decât nobilă pentru că inobileaza sufletul omenesc și unică pentru că limbajul ei este unic și universal, unind sub aceleași 7 note, toate sentimentele, toate stările psihice și toate limbile pământului.
Pe de o parte este cazul, ca măcar acum, la ineput de mileniu III, când omenirea se pregătește să facă excursii pe alte planete, să admitem, fie măcar și în sinea noastră, elementarul adevăr că există lucruri, evenimente și fenomene pe care nu le înțelegem. Dar pentru că ele există, trebuie să le acceptăm ca atare, așa cum acceptăm că există și alte sisteme solare.

Pe de altă parte este cazul, ca în plină civilizație contemporană să înțelegem că nu există gen muzical mai nobil sau mai periferic, decât altul, și nu există nici artist, mai nobil sau mai periferic, în arta sa, decât altul, doar pentru că așa se trezesc vorbind sau scriind, destui observatori semidocți ai fenomenului artistic muzical, ei înșiși consumatori de prea puțin pentru a ne vorbi despre ceea ce înseamnă prea mult sau nimic. În sfârșit este cazul să pricepem că adevărul estetic, general valabil, potrivit căruia lucrurile și fenomenele unanim recunoscute echivalează cu descoperirile științifice funcționează eficient, fără ca cineva să ne întrebe dacă suntem sau nu, de acord, cu el, sau cu lumea în care trăim și în care Dumnezeu, le așează pe toate, la locul lor, cu talentul nostru, cu mâinile și cu mințile noastre.
Ei, da, de aici pornind, avem la îndemână și unități de măsură pentru judecățile de valoare și argumente pentru susținerea cauzelor estetice, fără să cădem în derizoriu și fără să decretăm că mărul este mai bun sau mai prost decât para.

Iată și motivul, major, pentru care sunt de părere că memoriul de activitate al unui artist trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu și opiniile sale care îi definesc, fie și în mod lapidar, personalitatea și faptele de-o viață, pentru care merită el, sau nu merită, să facă parte dintre pământenii Olimpului și în virtutea cărora lasă el sau nu lasă, în urma să, fapte care să le asigure semenilor săi o viață mai frumoasă și mai demnă, o viață mai plină de gânduri bune, de atitutdini și de acțiuni pozitive și morale, decât de mizeriile cotidiene ale sistemelor politice.

Cooptez, în trupa Dixie, un vocalist. Tony Niculescu, Ion Covercă și Dan Eftimie asigură back groundurile vocale,iar eu scriu rocka€™na€™roll cu influențe beat, ca să mă păstrez în actualitatea momentului de care trupa avea o nevoie stringentă, pentru a se menține în topurile zilei. Publicul, este tot mai ferm și mai viguros. Energiile și furiile  celor mulți sunt și energiile și furiile mele și se declanșează prin muzica pe care o compun, chiar dacă și piesele de acum, asemeni celor dinaintea lor au titluri nevinonate, că să nu bată ostentativ la ochii cenzurii. 

Ana Morosanu Magdin: Dixie, este istoria ta de suflet?

Petre Magdin: Dixie rămâne o scurtă și frumoasă istorie de suflet, precum și singură urmă documentară studențească, din ultimele 4 decenii, a new orleans dixielandului rămasă în televiziune și radio. La ultimul concert, sub acest nume și în prezența masivă a unui public excitat de noile noastre combinații sonore, cu chitare și pedale racordate la efecte speciale și trei suflători îmi vine ideea să anunț că a€œdin această seară ne numim Modeeeern Group !

Se-ntâmpla în concertul din noaptea de Rvelion 1967, la Casa de Cultua a Studenților București.
Publicul era al nostru și noi eram ai lui. Eram, parcă, una și aceeași suflare. Așa se naște prima trupă românească de rock cu suflători, Modern Group care alături de Sincron, Phoenix, Sideral, Sfinx, Roșu și Negru, Progresiv Tm, sau Mondial avea să-și pună amprenta, în mod hotărâtor, asupra rockului din România.

Așa mă formez și eu, ca și compozitor de muzică rock și critic muzical, în mijlocul celor pentru care compun, cânt și învăț. Și tot așa, uitându-mă în urmă, la dăscălii mei mi se confirmă, de la o zi la alta, că muzică înseamnă și chiar este infinit mai mult decât o definiție, pentru copii sau pentru oameni mari, și că judecata de valoare este sau ar trebui să fie, măsura științei de carte și a bunului simț.

Dincolo de toate acestea începe domnia arbitrariului. Anilor, Pădurea, Copac bătrân și Te-aștept să vii mă lansează, la radio, la televiziune și în lumea turneelor naționale ca pe un tânăr compozitor €œcare promite”. Totodată lucrez la proiectul unei estrade rock studențești.

Electroniștii lumii inventează sounduri noi. Sunetele chitarelor, baschitarelor, microfoanelor, difuzoarelor și pupitrelor de mixaj, tot mai performante mă obligă la abordări noi și la configurații sonore noi. Nici instrumentele de percuție nu mai seamanau cu cele de cu numai un an în urmă. Industria instrumentelor muzicale electronice și de percuție năvălește peste showbusiness cu o forță a imaginației, diversității și efectelor sonore, nemaiîntâlnite și se află într-o continuă schimare.

Trebuie musai să compun și să orchestrez pentru lumea cea mai vie, de consum artistic, din câte au existat până în 1967. O lume de visuri, de zbucium și de multă carte. O lume care în sălile de concerte uită de apocalipsă comunistă, cotidiană și-și descătușează energiile, sub privirile uneori indulgențe ale milițienilor care nădușesc păstrând ordinea.
O lume cu mulți eroi anonimi, ale căror energii și furii refulează, la concertele mele și-ale lor, de se mai spărgeau niște geamuri, de se mai rupeau niște scaune, de mai intra miliția, în forță și făcea ordine, da, eroii ăștia anonimi au astăzi copii și nepoți care duc România mai departe, spre un țel european și mondial și care, până la proba contrarie rămâne țelul nostru, al tuturor.

Subordonată Consiliului Culturii și Educației Socialiste, Uniunea Compozitorilor de-atunci avea alte orientări, alte priorități și alte atitudini, decât în zilele noastre, privind tinerii creatori și chiar creația de divertisment, însăși.
Așa că ba datorită pieselor mele rock, ba din cauza lor,n-a fost nevoie de prea mare efort ca să ajung oaia neagră și poate cea mai neagră dintre atât de puținele oi negre care-și făceau prezentă existența, în peisajul muzical românesc, de-atunci.

Ana Morosanu Magdin: Unde se canta rockul tău?

Petre Magdin: Rockul meu se cânta la radio, la televiziune, în turneele naționale și în festivalurile naționale studențești, dar n-avea loc nici la Comisia de creație a Radioului și nici la Comisia de creație a Uniunii Compozitorilor.
După concertul de Revelion care încheiase anul 1966 cu piese noi și de success, pe care le-am numit mai sus, noul an, 1967 vine, în viața mea, cu evenimente majore.

Ana Morosanu Magdin: Care sunt aceste evenimente majore?

Petre Magdin: În urma Examenului de Stat obțin Dimploma de licențiat în muzică, promoția 1967.
Mi se da repartiție guvernamentală ca dirijor estradă la Casa de Cultură a Studenților din Centrul Universitar București. Proiectul primei estrade rock studențești, din România, a€œDoar pentru voi” este aprobat de conducerea Centrului Universitar București. La acest proiect scriu scenariul, muzica, orchestrațiile și versurile cântecelor.
Un străin, Vouă, Un fir de iarbă, Soare și flori, Ce-aveți cu Beatles, Dance-dance, Vacanța și N-avem timp sunt piese care fac săli pline în stagiunile 1968, 1969, când Casa de Cultură a Studenților era punctul de atracție nr. 1 al tineretului din Capitală.

Scriu muzica la genericul emisiunii de televiziune a€œSteaua fără nume” și asigur conducerea muzicală a edițiilor în care se afirmau, pas cu pas, Doina Spataru, Cornel Constantiniu, Corina Chiriac, Doina Limbaseanu și alții. Mulți dintre acești a€œaltii a€œs-au pierdut pe drum.

În perioada 1970-1972 și până în vara lui 1973 activez ca profesor de trompetă, la catedra de specialitate a Colegiului de Artă a€œDinu Lipatti”, București și la Școala de Muzică și Arte Plastice de 8 ani nr. 3. Cum bine știm, în perioada la care mă refer a învățământului muzical mediu, de la noi se simte o lipsă acută de materiale didactice moderne și actuale, studii, și forme muzicale, de la cele mai simple la cele mai complexe, corespunzătoare nivelelor de pregătire a elevilor. În aceste condiții compun Exerciții pentru clasele VIII-XII/Caiet nr.1, Concertino nr.1 pentru trompetă și pian și Fantezie pentru trompetă și pian. Într-o vreme, aceste lucrări existau la clasa de trompetă, cu aprobarea Catedrei de suflători și circulau, de la un an la altul, în exemplare copie, făcute de elevii înșiși, pentru că accesul la tipografii era, ba foarte greu, ba chiar imposibil, din cauza multor comisii și paracomisii, prin care trebuiau să treacă, de obicei, materialele didactice noi. Sistemul, bată-l vina!

În 1972 fac parte din echipa desemnată să reprezinte România la Festivalul internațional de la Knokke, din Belgia.
Paradoxal, sau nu, Radioteleviziunea din țara noastră păstrează o tăcere desăvârșită asupra acestui eveniment. Găsesc și explicația. a€œConducatorii iubiti” sunt plecați, peste hotare, într-o vizită oficială de stat. Vine și seara în care evoluează echipa noastră. Pe Radio București, de toate pentru toți, numai Knokke, nu. Comut, cu bruiajul de rigoare, pe Radio Europa Liberă. Comentează Cornel Chiriac. Anda Călugăreanu, Marina Voica și Dida Drăgan sunt în mare formă. Ascult și piesa mea, Anilor și mă bucur că fac parte din echipa României.
Nu-mi vine să cred, dar cucerim Cupa continentală a festivalului internațional de la Knokke. Un colț din ea este și al meu. Trofeul ăsta a stat, o vreme, la loc de cinste și în casa mea, după care s-a mutat la Dida Drăgan. Oricum, probabil că el face bine la CV.

După întoarcerea în țară, a “€œconducatorilor iubiti”, din vizita lor oficială de stat, interpreți și compozitori, paricipanti la Knokke suntem invitați, la televiziune, în emisiunea lui Tudor Vornicu, unde primim felicitările meritate, mulțumim partidului pentru condițiile create, și ne luăm angajamentul că a€œvom depune toate eforturile ca de fiecare data când ni se ivește prilejul să reprezantam cu cinste țara și să aducem toate premiile la noi acasă, ca și-acum”. Înaintea intrării în emisiune am învățat textul ăsta ca pe Tatăl Nostru. Și n-a fost nici primul nici ultimul.

Ana Morosanu Magdin: În anul 1973, începe istoria ta în Televiziunea Română

Petre Magdin: În mod cu totul neașteptat, anul 1973 avea să reprezinte, pentru mine, un nou început de drum și de viață. Sunt angajat, prin concurs, ca realizator de emisiuni muzicale, la Redacția emisiunilor pentru tineret a Radioteleviziunii Române. Aici și acum intru, pentru prima oară, în contact direct cu sistemul de cenzură al propagandei PCR, cu „indicatiile pretioase” și cu directivele privind viziunea politică a PCR, de la un congres la altul, în relația cu televiziunea, radioul și presa scrisă, pe de o parte și cu arta, cultura și uniunile de creație, pe de altă parte.
Ca și compozitor român văd, pentru prima oară, cu ochii mei și aud cu urechile mele, cât de puțin însemnăm noi, creatorii, pentru sistemul comunist, dar mai cu seamă încep să cântăresc și să înțeleg, la dimensiuni reale, pericolele care ne-așteaptă, care sunt iminente și în față cărora suntem victime sigure, cuminți și pline de speranțe în vremuri mai bune care aveau să vie sau nu.

Totodată, însă, încep să și învăț, cu fiecare zi ce trece, cum să ocolesc, măcar pentru o clipă, sau să intarzi, tot măcar pentru o clipă, aplicarea „indicatiilor pretioase” menite să sufoce toate inițiativele bune.

Una este să privim lucrurile din afara lor și să le judecăm cu măsura superficială a distanței și alta este să ne aflăm în lăuntrul lor, ca să le putem aprecia adevărata dimensiune și să acționăm în consecință. Știu că se evită sau se întârzie, foarte mult, plata drepturilor de autor și știu că sunt, chiar insignifiant, în fața unui sistem prea mare și prea puternic, de opresiune. Și mai știu și înțeleg că dacă vreau să duc până la capăt o inițiativă bună, oricât de mică, tot ar fi mai mult decât nimic, pentru mine și pentru confrații mei de breaslă.

Gândesc o strategie pe termene scurt, mediu și lung, dar de la bun început admit că ea are toate șansele să fie doar o biată himeră. Îmi fac, totuși, niște calcule pe termen scurt, că să văd, imediat, reacția mai marilor, pe termen mediu, ca să am timp, la nevoie, să găsesc formule de compromis și pe termen lung, ca să pun bazele unei continuități pozitive și concrete.