Rodian Drăgoi/Poezie
ninge stau în ninsoare
ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc de primăverile
pe care le-am inventat special pentru tine
zăpada mi-a ajuns până la genunchi
şi tu continui să râzi
ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc de ultima noastră vară
petrecută împreună
zăpada mi-a ajuns până la piept
şi tu continui să râzi
ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc despre dragostea mea
care poate aprinde zăpezile
zăpada mi-a ajuns până la gură
şi nu vreau să îţi vorbesc cu zăpadă
în locul cuvintelor
iată zăpada definitiv mă acoperă
şi tu continui să râzi
şi râsul tău viscoleşte zăpezile
tata, Minodora şi trandafirul
când era foarte supărat
tata cobora în pivniţă
se aşeza lângă butoiul cu vin
şi se certa cu întunericul de acolo
până se răcorea
când am cunoscut-o
Minodora era încă vie
şi târâia după ea
legat cu o sforicică
un bloc de patru etaje
când voi muri
vă voi lăsa
acest trandafir
care vă va povesti
viaţa mea
niciodată înmiresmată
rază de soare pe care nimeni nu o poate clinti
pe această hârtie
aş fi putut să aştern un poem
dacă nu s-ar fi aşezat
această rază de soare
pe care ştiu că nimeni
nu o poate clinti
prietenul meu din copilărie
a trecut ieri pe la mine
el are şi acum tot
13 ani
eu clatin întunericul
cu barba mea albă
sub preşul de la intrare
de o săptămână Ioana
e foarte bolnavă
nu mai coboară din pat
tuşeşte transpiră
nu ştie nimic despre mirosul
care a pătruns pe sub uşă
şi acum îi ronţăie fără grabă
papucii perdelele
întors de la farmacie cu buzunarele
doldora de medicamente
intru în casă încet încet
să nu trezesc moartea ghemuită
sub preşul de la intrare
pe strada Reşiţa
în costumul meu negru
puţin uzat pe la mâneci
mă întorc de la înmormântarea
unui prieten
abia îmi mai târăsc picioarele prin aerul obosit
de pe strada Reşiţa
plouă
gura mi se umple de întuneric şi nici măcar
nu ştiu în ce zi suntem
cineva a închis
calendarul într-un arici
visam să scriu o carte cât o corabie
iubito părul tău
şi cea mai lungă noapte de iarnă
acoperă oraşul în care eu
visam să scriu o carte cât o corabie
despre prietenul meu de mii de ani
înhămat la o căruţă cu lacrimi
casa în care atâta timp am trăit
de mult nu mai este
dar în nopţile geroase de iarnă imaginea ei
mă caută cu căldură
prin lume
ai plecat lăsându-mi o lacrimă mai lungă decât toţi anii
ai plecat lăsându-mi o lacrimă
mai lungă decât toţi anii
pe care i-am trăit împreună
căldura mâinilor tale
mi-ar fi fost de ajuns
să topesc nămeţii
celor mai năprasnice ierni
când voi muri
tu vei fi atât de departe
încât nu vei afla
vei continua să-mi trimiţi
scrisori
la care desigur
nu vei primi răspuns
niciodată
mă vei blestema
şi vei continua să trăieşti
mai departe
seară ploioasă de toamnă
întuneric pe străzi
întuneric în case
doar în gura poetului
este lumină
în această seară
ploioasă de toamnă
singurătatea mă roade
ca un bocanc de soldat
şi nici nu mai ştiu
ce gust are pâinea
mâncată împreună cu tine
iubita mea îmi ţine sângele în braţe şi plânge
iarăşi m-am întors acasă rănit
iubita mea îmi ţine sângele în braţe
şi plânge în timp ce îmi şopteşte
că ar vrea să fie gaura
din pieptul duşmanului meu
de când Iisus a fost crucificat
mama mea Maria
umblă printr-o lacrimă
bătută în cuie
azi-noapte am visat
că ea a venit pe la mine
dimineaţa am găsit
uşa deschisă…
în duminicile ploioase singurătatea
în duminicile ploioase singurătatea
are cel mai mare efect asupra bătrânilor (singuri)
le stoarce lacrimi îi loveşte cu capul de pereţi
îi urcă în ştreang
dinspre cimitir vine o femeie îndoliată
ţinând strâns în braţe amintirea unui copil
ziua tocmai se sfârşeşte în băltoaca
din faţa casei
viaţa mea ca o căţea credincioasă
„opreşte-te”
mi se strigă în toate limbile pământului
dar eu nu mă opresc nici o clipă
am acasă un poem care plânge
şi mă aşteaptă
„dar tu nu mai ai casă
dar tu nimic nu mai ai
numai numele ţi-a mai rămas”
îmi ascund numele
sub cămaşa mea zdrenţuită
şi alerg mai departe
şi după mine
viaţa mea ca o căţea credincioasă
în fiecare noapte visez
tatăl meu a murit
înainte ca eu să mă nasc
în fiecare noapte visez un ţăran tânăr
care vine spre mine ca o lumină desculţă
nici acum n-am aflat cine e
de fiecare dată mă trezesc
înainte ca el să ajungă la mine
călăul meu roșu pe peretele meu alb
dar eu am fost singur și trist
până în ziua în care mi-am desenat călăul
pe peretele din dormitor
chiar la cap deasupra patului în care dorm și visez
cu cretă roșie l-am desena
călăul meu roșu pe peretele meu alb
din mâncarea mea îi dau să mănânce
îi dau să bea apă din apa mea
îi citesc poezii scrise de mine
și amândoi suntem fericiți
i-a vorbit de o lume necunoscută
a venit un tânăr bărbat
s-a așezat pe o piatră
și a tăcut
apoi a venit o frumoasă femeie
s-a așezat lângă el
și i-a vorbit de o lume necunoscută
până au adormit
dimineața i-a trezit
un scâncet de copil care semăna
tulburător cu amândoi
repede repede au dispărut
și eu împreună cu ei
trandafiri
noapte de noapte
vorbesc cu fratele meu mort acum o mie de ani
nu de mult
stătea într-o grădină cotropită de trandafiri
şi mă tot ruga şi eu să mă duc
nu m-am putut ridica
eram greu ca pământul îmbibat de blesteme
dimineaţa m-am trezit
cu zăpada afară cât gardul
şi eu îngropat
sub mormane de trandafiri înfloriţi
mama atât de rău s-a speriat
că i-a ţâşnit din gură un roşu trandafir
care a despicat satul în două
deîndată oameni trăsniţi de mirare
au început să îşi plimbe pe trupul meu
privirile ca nişte viermi hămesiţi
eu râdeam din toate puterile
apoi mi s-a făcut milă de ei
şi am vrut să le spun…
dar gura mea gura mea
încet încet se veştejea
mâinile poetului s-au amestecat cu mâinile nenăscutului
mâinile poetului s-au amestecat cu mâinile nenăscutului
şi cu mâinile mortului
cu mâinile copilului
şi cu mâinile bătrânului
cu mâinile soldatului
şi cu mâinile generalului
cu mâinile judecătorului
şi cu mâinile criminalului
acum poetul cu disperare îşi caută mâinile
dacă va greşi
cu mâna cui va scrie poetul de acum înainte?