Răzvan Constantinescu: Robert Turcescu, un prost

de Răzvan Constantinescu

Unii obișnuiesc să bea alcool. Ca să scap de stresul cotidian, mie-mi place să râd de proști. Dar nu de toți, că nu-i nimeni vinovat de echipamentul genetic precar sau de mediul neprielnic de dezvoltare. Mie-mi place să râd de proștii care se bagă-n față sau în seamă. Tot așa cum băutorii au mărcile lor preferate – Chivas, Hennessy, Jack, Courvoisier ori chiar Martell –, la fel am și eu câțiva proști preferați, de care râd mai des sau mai cu poftă: Valeriu Zgonea, Mircea Marian, ștefan Vlaston, Petru Movilă (din patriotism local) sau Maria Grapini, ori chiar mărci mai exotice, ca Aligică sau William Brânză.

Când proștii își iau inima-n dinți și prind a vorbi, e musai să-ți iei popcorn și să te așezi, că perlele nu vor întârzia să apară. Cei mai mulți vorbesc din suflet și, astfel, spectacolul capătă o alură sentimentală, pentru iubitorii genului. Ei resimt ca pe un tumult calmul apelor lor interioare, relaxarea în autosuficiență, și văd furtuni la fiecare idee mai năstrușnică, la fiecare părere mai îndrăzneață care face un val firav pe luciul platitudinii cu care sunt obișnuiți. În puseuri acute, când nu mai fac față ideilor subintrante care le cresc presiunea internă, proștii au compulsiunea dezvăluirilor. Deodată, lumea lor interioară își trăiește clipa astrală când devine prevalentă asupra tuturor celorlalte lumi, proiectându-și agresiv viermuiala meschină peste oamenii cumsecade, asfixiindu-i exuberant cu propriile zvârcoliri năuce. Uneori, pustnicii neuroni, însingurați în asceză, fără contact cu reperele morale autentice, intră în reverberație cu divinitatea, așa cum o văd ei, și dezvăluirile capătă un caracter mistic, promovând la gradul de mărturisire. Atunci ar trebui ca orice mișcare de pe planetă să înceteze pentru ca nicio tânguire să nu se piardă. Dar cine mai stă, în lumea noastră nebună, să asculte mărturisirea unui prost?

Bunăoară, Robert Turcescu. Recent, a descoperit că, pe lângă Traian Băsescu, mai există și alt dumnezeu. Această revelație nu a rămas fără urmări pentru o conștiință obișnuită, până atunci, doar cu certitudini. Una dintre acestea a fost introspecția. În mâna unui prost, chiar și un concept poate deveni o armă periculoasă de autoflagelare. Dându-se cu capul de propria conștiință…  și, tot cotrobăind cu introspecția aprinsă prin cotloanele împăienjenite ale eului său ignorat, a dat peste niște documente false care-i dedublau personalitatea și-așa pipernicită. Buimac, zbătându-se între cele două umbre, Yin-ul și Yang-ul pârdalnicei făpturi, primi eliberarea prin SMS de la însuși Iisus: „Du-te repede la Sorina și spovedește-te, că n-au mai râs cetățenii ăia cam de multișor!” și-a luat cu el, așadar, privirea fixă și rolul nejucat din „Zbor deasupra unui cuib de cuci” și exact la preoteasa pițigăiată năvăli. și ei îi dictaseră niște voci, acum vreun an, niște stenograme, așa că cine-l putea înțelege mai bine? La exorcizare a asistat tăcut și un sobor de jurnaliști din aceeași sectă, a Dementului Ilegitim: Silviu Sergiu, Sabin Orcan și Laurențiu Ciocăzanu, bașca dăscălița Andreea Pora. și omul a explicat, timp de 20 de minute, cum l-a lovit brusc cinstea și cum a fost el nici mai mult nici mai puțin decât un… ofițer acoperit! Pentru această „faptă” reprobabilă, domnia sa solicită un judecător! Ceea ce ne dorește și nouă: să trăim momentul de eliberare. Eh, vă mai arde acum de râs?

Așa cum mulți neșcolarizați sunt numiți „jurnaliști”, unii paranoici sunt porecliți „psihologi”, lingăi cu epoleți au ecuson de „analist”, curve cu pedigree sunt desemnate ca „singurele oneste”, poeți de curte iau calificativul de „patriot”, mincinoși aroganți au etichetă de „deontolog”, iar unui dement bețiv i se spune „domnul președinte”, tot așa, mai nou, securiștii abjecți sunt numiți „ofițeri acoperiți” (!). Să ne înțelegem. Un ofițer acoperit acționează pentru îndepărtarea pericolelor externe care amenință un stat. El nu are ce căuta în presă, în Parlament, în organizațiile profesionale, în învățământ, medicină, justiție pentru că acestea nu au cum să interfere cu un eventual pericol din exterior asupra țării. Dacă acționează pe teritoriul României, el poate activa, de exemplu, în mediul de afaceri sau în diplomație, adică în zone în care ar putea intra în contact cu influențe externe directe. Cei care parazitează presa și celelalte enumerate mai sus sunt doar simpli turnători pe bani. În plus, nu orice tăntălău labil psihic poate deveni ofițer acoperit. Ministru – da!

Unul dintre proștii mei preferați, amintit la loc de cinste în primul paragraf, Mircea Marian, se întreabă retoric: „A făcut Robert Turcescu poliție politică?” I-a răspuns Patrick André de Hillerin: „Cum adică poliție politică? Normal că un acoperit în presă exact asta face: poliție politică. Pentru tine, ce l-ar exonera? Că n-a pus lămpi în ochi? Că n-a torturat pe nimeni? Asta l-ar face un băiat ok, nu?” În vremuri în care toți paranoicii slabi la ouțe vin să ne plictisească agresiv cu trăirile mutante din sufletele lor schilodite, mai există, pe lângă căcăcioșii (chipurile) acoperiți – bărbații uzi la izmene ai neamului – și oameni normali.

Despre Robert Turcescu, după cum zice el, numai Dumnezeu știe cine este. Noi știm doar că e un prost.