O carte cu și despre români

Prof. Dana Maria Dezotell în dialog cu Irina Pavlovici, autoarea volumului „Cu dragoste despre un popor de cuci”

Una dintre cele mai incitante cărți scrise de o româncă din Diasporă  este, cu siguranță, „Cu dragoste despre un popor de cuci”, romanul de debut al Irinei Pavlovici. Spre deosebire de alte lucrari despre viața românilor din străinătate, unele dintre ele pline de tristețe și dramatism, romanul Irinei Pavlovici are mult umor, incisivitate și culoare, notele de melancolie fiind compensate cu un optimism plin de vervă. Universul pitoresc al Comunității Românești din Paris – românce cu cariere, divorțuri de succes, bone care se dedică îngrijirii familiilor conaționale ca la mama acasă, romi care cântă în metrou – este privit din perspectiva unei românce emigrate în 1993 la Paris, împletindu-se armonios cu o poveste de dragoste „complicată”. Romanul Irinei Pavlovici, absolventă a Facultății de Matematică din București și posesoarea unui master în Finanțe Internaționale la Ecole de Hautes Études Commerciales din Paris, merită savurat, e ușor de citit și greu de lăsat din mână.

Reporter: Spune-mi câte ceva despre tine.

Irina Pavlovici : Numele îl știi, am 45 de ani, sunt măritată, am un copil și locuiesc la Paris.

Reporter : Când ai emigrat în Franța, ce ai făcut în România,  de ce ai plecat, cum ai luat această decizie, la ce te-ai așteptat după plecare, cum ai găsit de lucru, ce probleme ai avut la început?

Irina Pavlovici : M-am stabilit la Paris în 1993, la puțin timp după ce am terminat Facultatea de Matematică din București. La început nu a fost o decizie de « mutare » definitivă, ci doar dorința de a vedea altceva, o altă lume, alți oameni, alte subiecte de studiu. «Integrarea » a fost relativ ușoară, eu  având norocul să vin ca studentă într-un oraș foarte cosmopolit și un melting pot extraordinar. Decizia de a rămâne am luat-o treptat, când am terminat cel de-al doilea master, în finanțe, când mi s-a oferit și o slujbă îndată ce mi-am terminat stagiul de sfârșit de studii. Atunci nu trebuit să mă gândesc de două ori, fiindcă apăruse și viitorul meu soț în peisaj…

Reporter: Care a fost cel mai greu momemt al adaptării? Dar cel mai ușor?

După ce am plecat din România, nu am trăit numai în Franța. Am fost “expatriată” de firma la care lucram la Geneva, unde am locuit șase ani. De altfel, acolo m-am și măritat, iar fiul meu s-a născut tot în Elveția. Experiența asta a fost cea mai complicată din punctul de vedere al adaptării, fiindcă la început nu cunoșteam pe nimeni. Venirea pe lume a unui copil – într-un cămin în care niciunul dintre soți nu-și are rădăcinile în acea țară – a fost, cred, momentul de cumpănă cel mai complicat pe care l-am trăit departe de casă. Cea mai ușoară a fost perioada studenției la Paris. {tii cum e : « ca la douăzeci de ani ; fără griji și fără bani »

Ce te-a împins să scrii?

Ideea cărții a pornit dintr-un sentiment de «unde mi-e locul?», «sunt româncă sau franțuzoaică?», «unde vreau într-adevăr să trăiesc?». Mă rodea problema identității și a unui du-te-vino între două lumi. Personajul principal are aceeași problemă identitară și nu știe unde să-și facă cuibul. Nu am găsit un răspuns și nici nu am pretenția de a oferi unul, însă scrisul a fost o eliberare pentru mine, am realizat, cu surprindere, că multe persoane au astăzi aceeași dilemă.

 

Care este cheia succesului tău? Cum privești societatea franceză?

Sinceră să fiu, m-a uimit succesul cărții. Mi-l explic prin faptul că fiecare român plecat se regăsește mai mult sau mai puțin în ea. Fiecare dintre noi am suportat întrebări cretine de la băștinașii care n-au ieșit din țara lor decât ca să se ducă într-un club de vacanță « all inclusive ». Toți ne-am plimbat cu papornițe prin avioane sau trenuri și am fost rugați să aducem « un pachețel » pentru cineva neajutorat, dar « pachețelul » s-a dovedit a fi ditatmai pachetul, fiind umplut cu lucruri care, evident, se găsesc și în România. Cinicul olandez spune că « banii sunt mai ușor de transportat ». Antagonismul dintre pragmatismul vestic și nonșalanța balcanică l-am simțit cu toții și noi, cei « plecați », în mai mică sau mai mare măsură, în funcție de locul în care am aterizat. Franța este, pe undeva, la mijloc, între România și America. Așa o privesc și românii de aici, considerând compromisurile « de adaptare » mai mici decât față de mediul anglo saxon, de pildà.

Te consideri “adaptatà”?

Avem norocul azi, în epoca globalizării, de a nu avea nevoie de o ”acomodare cvasitotală”. Nu mai trebuie ”să ne clonăm cu băștinașii”, cum spune un personaj din carte, pentru a ne simți în largul nostru în țara de adopție. În plus, trăim într-o epocă în care granițele s-au deschis, deci oricine dorește se poate reîntoarce, nu mai putem vorbi despre trauma emigrantului de odinioară, care avea numai un bilet dus, fără întors. Evident, purtăm în noi condiționarea pe care am primit-o în prima parte a vieții, fie ea socială, culturală și chiar culinară, celebra „madeleină a lui Proust”, care spune multe, și nu de azi de ieri. ”Străini”, adică noi, cei plecați după Revoluție, simțim aceeași stare de „nelaloc” cam peste tot, inclusiv acasă. Fără să regretăm deloc fostul regim în care am copilărit, regăsim o lume care nu ne e familiară, schimbată în profuzime, și în bine, dar și în rău, lume căreia, din păcate, nu-i pricepem codurile. Ne simțim deci străini și în țara din care am plecat, și asta-i tocmai o parte importantă din trama cărții.

Care este mâncarea frantuzească favorità? Ce îți place sau displace la cultura și societatea franceză?

Este o întrebare foarte grea, fiindcă am nimerit exact la poporul care are impresia, în mod mai mult sau mai puțin legitim, că are bucătăria cea mai formidabilă din lume. De unde și sketchul cu francezii la masă la români acasă și așa mai departe. Ca să răspund direct la întrebare, ador vinurile și brânzeturile frantuzești, castelele și modul remarcabil în care acest popor își prezervă patrimoniul. Mai trist e că Parisul de la începutul secolului trecut era un focar de idei și creații avangardiste care acum s-au delocalizat în alte părți, de exemplu la Londra sau New York. E vorba aici și de un fel de curaj de a accepta reînnoirea artistică ce le lipsește deocamdată.

De ce îți este cel mai mult dor din România? Cât de des mergi în țară?

De prieteni și de părinți, bineînțeles. De plimbările la Sinaia (e și un capitol în carte, de altfel), de mare, deși nu mai e marea pe care o cunoșteam eu când am plecat. Revin cât de des pot, în general cam de două ori pe an, de Paște și de Crăciun, atunci se adună toate « Rosebudurile » : rudele, prietenii, sarmalele, cozonacii, drobul……

Te-ai reîntoarce definit în țară? Dacă da, de ce?

Bineînțeles că te gândești la „întoarcerea acasă”. Aici se prezintă, din păcate, două probleme majore. În cazul meu, mi-am făcut un cuib la Paris, care e foarte călduț, iar o eventuală reîntoarcere ar însemna dezrădăcinarea propriei familii, ceea ce nu sunt deloc dispusă să fac. În al doilea rând, repet, când ne întoarcem acasă după douăzeci de ani, ne regăsim țara ca niște străini. Oamenii s-au schimbat, locurile cunoscute la fel, până și numele străzilor nu mai sunt aceleași. România de azi e o lume nouă pentru românii plecați de multă vreme.

Te consideri franțuzoaică? Dacă da, de ce? Visezi în franceză sau în română? Care este primul tău gând dimineața, când te trezești?

Păi am scris o carte întreagă pe tema asta și tot nu am avut răspuns! Amândouă, bineînțeles, fiindcă mi-am trăit jumătate din viață într-un loc și cealaltă jumătate în celălalt, cu paranteza elvețiană. Visez în amândouă, excelentă întrebarea, ne-o punem toți. Cineva zicea că în momentul în care începi să visezi în limba celorlalți ești pe deplin “integrat”. Iar dimineața e simplu : ce pregătesc la micul dejun, ca să-l momesc pe fi-miu să binevoiască să se dea jos din pat.

NICI UN COMENTARIU

Lasă un comentariu