PAUL GOMA : Alte condamnări la moarte

FLORI STĂNESCU:.  Dragă domnule Goma, patru picioare, bine, două picioare, rău… cocoaşa ţine de cald, verticalitatea te scurtează de cap… corect politic e sănătos, cool şi trendy… să spui ce gândeşti este amar, fără pâine şi ţară, limba de lemn mult e mieroasă, limba româna ce mai este? Sunteţi muştruluit (ca să folosesc un eufemism) că v-aţi atacat şi puţinii prieteni fideli. Dar cu Laszlo Alexandru şi cu Liviu Antonesei care – se zice – vă erau prieteni, ce-aţi avut? De ce nu se jenează  nimeni de tonul, stilul şi conţinutul atacurilor lui Laszlo Alexandru – deloc literare, ca să aibă vreun chichirez! –, în schimb toată lumea „bună” se simte obligată să spună: mai dă-l încolo şi pe Goma, prea înjură pe toată lumea! Nicolae Manolescu a fost sau nu antisemit, mai este? 

PAUL GOMA: O ţin pe a mea, ştiind că dacă nu am fost confirmat pâna acum, peste un an, peste zece, se va spune: «Uite, domnule, şi în asta a avut dreptate afurisitul de Goma…» O ţin pe a mea, repetînd: niciodată nu am atacat primul, ci am replicat după unu-trei atacuri, după trei-cinci ofense. Surprinşi că nu îndur în continuare (ca ei, astfel reprezentîndu-şi rezistenţa…) fără a le da pe loc replica meritată, agresorii s-au mirat, s-au indignarisìt, s-au tânguit, s-au ridicat (în sfârşit!) şi au pârît: «M-a înjurat Goma!» Aşa, exact aşa s-au petrecut lucrurile şi cu Ivasiuc, şi cu Breban, şi cu Liiceanu, şi cu Manolescu, şi cu Pleşu, cu Dinescu, cu Dimisianu,  cu Al. George, cu Al. Ştefănescu… Aparent, doar doi scriitori nu m-au atacat ei primii. Aparenta Blandiana – însă ea, după ce s-a văicărit, în vara anului 1989, prin Sami Damian şi prin Monica Lovinescu: «Sunt cu domiciliu’ obligatoriu, la Comana, am miliţian la poartă, nu pot ieşi din casă!…» (miliţianul denunţat cu nesfârşit curaj se afla de pază la vila lui Gogu Rădulescu, aflată în vecini, unde domicilobligatoriata era de-a-casei – asta am aflat-o în 1990 de la Gellu Naum), iar eu, în cele din urmă am consimţit să prezint la Pen Clubul francez dosarul ei de cooptare (dosar gol, neexistînd măcar un sfert de pagină de protest a persecutatei, fiindcă ‘Arpagicul’ doar în ochii unor minimalişti din Carpatia semnifica o “atitudine”- însă dacă insista Monica Lovinescu…). Şi iată, persecutata a pus condiţii: în comunicat să nu apară numele lui Goma – în acel moment, ca din întâmplare preşedinte al Pen Clubului francez, secţiunea Străini. Aparentul D. C. Mihăilescu: nici el nu m-a atacat primul, însă a comis o prostie-măgărie. Comentînd cartea lui M. Niţescu “Sub Zodia Proletcultismului”, a conchis: “pică prost [discutarea cărţii] chiar acum când se apropie alegerile, iar Opoziţia trebuie să câştige”*). Cum să treci peste o astfel de idioţenie-ticăloşenie? L-am încondeiat cu tot cu citatul din gândirea-i de plastilină autentică în “Jurnal de Noapte Lungă”. Acesta apărînd în februarie 1997, Monica Lovinescu transcriind pe hârtie sugestia telefonică a Adameşteanei şi Liiceanului: “Îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma”. Sub pretextul că sare în apărarea Papesei, “înjurată în Jurnal”, viitorul “Manolescu Bis” (D.C.M) a publicat pe dată în revista ‘22′ o altă condamnare la moarte, acuzîndu-mă, nu doar de inexactităţi, de bârfe, dar şi de delaţiune! Ca să vezi cine pe cine acuza de delaţiune! Însă dacă tot de aceeaşi crimă fusesem învinovăţit şi de Geta Naidin-Dimisianu, informatoare încă din 1956 (!) şi de Bianca soţia lui Balotă (acel erou de puşcărie, creştin, devenit băiat-de-alergătură la scara Securităţii), de ce nu ar fi făcut-o şi D.C.M.? Lucrurile ar fi rămas aşa, ca toate în România: împotmolite! (Sorescu, de fiecare dată când Ierunca începea să-i reproşeze comportamentul laş, îngălat, îl ruga: «Las-o-ncurcată, dom’ Virgil» – şi dom’ Virgil o lăsa! – ca între olteni.) Dacă Dan Petrescu nu ar fi povestit, în scris, o discuţie cu bunul său prieten D.C.M.: el, Petrescu, i-a reproşat lui D.C.M. că scrisese o mulţime de neadevăruri despre mine – de ce?… La care D.C.M. a admis: mda, da, Goma are dreptate în 80% (nu 90%?) din ce afirmă, însă cum el (DCM-ul) lucrează la Humanitas pentru Liiceanu… – îl înţelege, nu?… Cum să nu-l înţeleagă? Unde mai pui că era şi proaspăt credincios – ortodox, fireşte, găsise credinţa după al doilea colţ, pe mâna dreaptă (fusese găzduit în locuinţa lui Ioan Alexandru, fost prieten al meu şi fost poet: Ion, devenit Ioan, ţârcovnic brâncovenizator al Ceauşescului). Voiam să-l pun aici şi pe Manolescu pe care l-am atacat pentru iresponsabilul interviu cu Iliescu, luat imediat după Mineriada Primă, publicat în ‘România literară’ din 6 iulie 1990 (cel cu “Om cu o mare”), dar mi-am adus aminte că, înainte, promiţîndu-mi oarecari “servicii”, a uitat să mi le facă – contrariul ar fi fost de mirare: să ia de la Nedelcovici un manuscris care trebuia dus urgent la Bucureşti; a făcut pierdute nişte fotografii cerute de editori – ceea ce m-a supărat – dar nu definitiv. Definitivul s-a produs după interviul luat lui Iliescu, după Marea Mineriadă, unde ditamai directorul de opinie (tot de Manolescu vorbesc) i s-a adresat criminalului – iar acum vorbesc de Iliescu: “Om, cu o mare” – şi ce dacă am mai spus-o? O s-o mai spun! Oricum, ostilităţile el le-a deschis, angajînd în noiembrie 1990 pentru prima oară în viaţa sa o “polemică” în legătură cu un text al meu despre “Braşov 1987”. În acesta înşira senin şi politicos, şi plicticos, şi profund iresponsabil, minciuni, idioţenii şi cugetări à la Gâgă (de pildă, pretindea că decembrie 1989 fusese urmarea firească a lui noiembrie 1987!, iar Găgăuţă Constantinescu, în pană de “idei” a repetat cretinitatea câţiva ani mai târziu la o cumetrie în America, după ce devenise preşedintele tuturor românilor (cu excepţia mea). La sfârşitul anului 1990, Manolescu a găzduit în ‘România literară’, ultimele două numere, pe 5 pagini: “Scrisoare către Paul Goma” în care supraşeful Securităţii Voican-Sturdza-Clytorix îşi prezenta – prin Manolescu! – “dosarul de securitate”! Nici mai mult, dar nici mai puţin. Fireşte, din acel moment nu am încetat de a-l critica (nu “înjura”). Despre Laszlo… L-am preţuit, el mi-a fost alături… Până când, obosit, dezamăgit de mine, nu a mai fost. Primele semne de incompatibilitate dintre noi s-au produs în legătură cu Eliade. Laszlo, cu citate din N. Manea, îl fasciza nemilos (pe Eliade), eu: ba… Următoarele au sărit de la Eliade drept în: “Să-i fie ruşine (lui Goma) că îl apără pe Antonescu”! De atunci galopeaza cot la cot (sic) cu gloabele bolşevico-sioniste: Shafir, Oişteanu, Ancel, Radu Ioanid, Volovici, A. Cornea, Voicu, Al Florian, B. Marian, Katz – Wiesel… Antonesei nu m-a agresat direct: a învăţat (de unde? de la cine? de la Cataramă?) că poţi face rău cuiva pe care până mai ieri declarai că îl respecţi, preţuieşti etc, refuzînd să publici dreptul său la răspuns în revista pe care o conduci: Timpul – replici la analfabetismele, calomniile, gravele acuzaţii, ca “antisemitismul”, proferate de ingineri ai drepturilor minoritarilor ca G. Andreescu, cel care critica de zor ‘Săptămâna roşie’, vorbind de două cărţi, când există un singur volum, ‘Basarabia şi evreii’ fiind… subtitlul. Cine contestă adevărul potrivit căruia Românul nu ştie ceea ce critică, nu citeşte textele aspru condamnate, nici măcar coperta cărţii nu a văzut-o în viaţa lui cea curată!?

  1. Manolescu… Individul cu acest nume nu este nici filosemit, nici antisemit. Franţuzeşte nu ştie să vorbească (s-a observat de curând când el, ambasador al UNESCO, a “conferenţiat” despre Brâncuşi, la Paris), dovedind că, român şi el, nu citeşte textele despre care scrie – altfel nu se explică de ce se trezise în urmă cu 4-5 ani comentîndu-l pe Garaudy! El convingeri nu are, face doar cultură: a bostanului furajer – ardelenii iştia, nu pot scăpa de… arpagi’cultura’ lansată de Blandiana, au doar interese de moment, ca orice legitimist transilvan, deci va face ce ‘se cere’ la un moment dat. Comiţînd un derapaj de lecţiune (considerat “antisemit” – în legătură cu Garaudy), a intrat în panică şi capul său de universitarist român, de dăscălitor al dăscălimii dăscăloşnice la români, nu a găsit alt mod de punere la punct a agresorului – sau de a-şi face penitenţa dacă se înşelase – decât denunţîndu-mă pe mine ca “antisemit”. Nu ar fi fost grav, doar Românii noştri condamnă fără să citească (şi laudă aşişderi), dacă la el ‘turnătoria’ la care s-a dedat – victima primă: Liviu Ioan Stoiciu – nu ar fi fost acontoul pentru postul de ambasador al UNESCO la Paris, plătit Comunităţilor evreieşti reprezentate de notoriul securist H. Zalis, americanilor, prin Taubman, precum şi Israelului prin pârâcioasa de serviciu, tovarăşa chimistă emerită Rodica Gordon. Mirare, durere: la şedinţa de antisemitizare a lui L.I.S. şi a mea nici un scriitor nu a ridicat două degete să propună judecarea “antisemitismului” pe textele incriminate, nu după “rezumatele abuzive” distribuite de acelaşi strateg al denunţului: Manolescu, recomandate a fi citite-recitate în şedinţă. Aşadar ‘prin tăcere, scriitorii români au consimţit, în totalitate, la mârşăvie’. Nici măcar Radu Feldman, cel care mai apoi a scris un articol lacrimogen despre cât a suferit Goma la viaţa lui, cea cam-oarecum-grea, nu a cârtit, măcar de formă…

Da, Goma este zilnic ucis ritual – iar ne întoarcem la Mioriţa – fără a se observa vreun ce-profit la scriitorul român (de la origini până azi-mâine), dacă ziceam că Manolescu mai este ‘scriitor’. Scrie el mai bine după antisemitizarea lui L.I. Stoiciu şi a mea? Cât de mai-bine comite el cronicile sportive? A devenit mai frumos? – cât de mai-frumos? Mai la-pungă-gros? – da, asta da: i s-a îmborţoşat punga de treizecii arginţi ai trădării. Ce va fi povestit el în familie urmaşilor săi manoleşti după şedinţa aceea de nesfârşită ruşine? Dar fostul meu prieten Al. Cistelecan? Dar fosta mea prietenă Marta Petreu?, dar prietenul Horasangian? Ştiu cam-ce: cam-ceea-ce povestise – în familie – prin 1971, Baranga, după o şedinţă în care mă criticase cu vehemenţă, acuzîndu-mă, printre altele, de “trădare a poporului nostru român” (!), însă ajuns acasă recitase în hexametri cum fusese unicul care mă apărase ca un leu…

–––––––––––––––

*) “«Pică prost»-ul chiar acum când…” – este o constantă, un tic mental la românachii noştri lipsiţi de curajul propriilor opinii. Aceiaşi mai spun: “Nu-i momentul…” – explicaţie pe care am veştejit-o decenii la rând la îndrumători ca M. Gafiţa, S. Damian, Monica Lovinescu – aici la vânjosul ortodox, “viitorul Manolescu” (halal!) D.C. Mihăilescu. Iată că inoportunismul (sic), termen ad-hoc la români, mai neaoş ar fi: nu-i-momentalismul (tot la români), s-a arătat în splendoarea sa de balegă tricoloră la fostul meu prieten Dinu Zamfirescu – fost deţinut politic, fost refugiat politic în Franţa, care încă din 1988, dimpreună cu Berindei şi cu fata Doinei Cornea, a pus un umăr decisiv la dezactivarea Ligii pentru Drepturile Omului de la Paris (apoi, în 1990, în plină mineriadă, cu acordul Monicăi Lovinescu, au mutat-o la Bucureşti, la cheremul bătrânilor turnători Quintus, Cîmpeanu, Lăzărescu şi alţi “liberali”). Repatriatul Zamfiresc’ conduce de ani buni INMER-ul, organism dedicat “Memoriei Exilului Românesc”…: Culmea fiind că iniţiativa editării unei “Antologii a Ruşinii” – pornită de Virgil Ierunca, citată copios şi de mine – aparţine chiar lui Dinu Zamfirescu! Numai că, odată redactat de Dan Taloş şi Nicolae Merişanu, volumul “Antologia Ruşinii” – lovind şi el, ca şi mărturia mea ‘Culoarea curcubeului’, în “onoarea intelectualităţii noastre curate…”, drept care Liiceanu mi-o trimisese la topit – nu primeşte B.T.-ul Zamfirescului: “Încă mai aşteaptă. Nu este acum oportun de publicat”, comunică el de la o înălţime pe care nu o are. Individul nu se află la primul exerciţiu de cenzor: acelaşi eliminase din caietele INMER şi un articol numit „Sub zodia Ceauşeştilor”, redactat de Nicolae Merişanu. “Nu stilul articolului îl deranja, ci regăsirea unui nume (Şerban Cioculescu) dintre cele pe care le apără cu obstinaţie şi pe care le enumerăm: Janos Szasz, Domokos Geza, Valeriu Râpeanu, Dan Berindei, Constantin şi Dinu Giurescu.” – scrie Adrian Majuru în ‘Adevărul’ din 26 februarie 2008. Ce nevoie vor fi avînd comuniştii, beliştii, afaceriştii din serviciile – verificate ale cadrelor MAI, când există atâţia bravi români, cu aureolă de martiri ai închisorilor care, pentru un calup de turtoi cedează – ‘cedarea’ fiind o tradiţie a liberalilor (ca Puţă Căcărescu) – noilor guvernanţi, nu doar pe colegii de celulă, de lanţ, dar şi ceea ce se cheamă: principii? Fiindcă ce este el, principiul? Un ceva care te ţine legat de pământ ca o ghiulea de ocnaş. Or “liberalii” noştri cei respectaţi – îi mai numesc o dată: Quintus (de ce s-a uitat că martirul de puşcărie fusese, ani lungi, proprietate a binenumitului securist Cataramă?), Cîmpeanu, Lăzărescu, D. Zamfirescu…, ca şi puii crescuţi în găinărìa lor: Ungureanu, Cioroianu, M. Oprea – nu acceptă să fie… neliberi. Dacă sunt liberali…

P.S. Nu doar cei marcaţi mai sus au fost arătaţi cu degetul ca lingăi, lăudători, lingători de cururi (“cu funcţii de răspundere”), ci şi: “Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Mihai Beniuc, Corneliu Vadim Tudor, Valeriu Ripeanu (fost cenzor) sau Dumitru Popescu”, scrie Mirela Corlăţan, care continuă: “De asemenea, nu este surprinzătoare nici apariţia în această selecţie a unor mari artişti care nu s-au ferit să-şi asume compromisurile pe care le-au făcut cu regimul, precum actorii Radu Beligan şi Mircea Albulescu, sau pictorul Dan Hatmanu. Printre cele mai surprinzătoare texte se număra cel al lui Nichita Stănescu, în care sint preamărite „tezele din Iulie“ [‘surprinzătoare’ pentru cercetătorii care au început a afla câte ceva doar după ce le-a dat Brucan voie la cercetat – n.m., P.G.], şi cele ale savanţilor Henri Coandă şi George Emil Palade, ultimul fiind singurul român laureat al Premiului Nobel, care era stabilit de mult în Statele Unite…

2 COMENTARII

  1. Youre so cool! I dont suppose Ive learn something like this before. So good to find somebody with some original ideas on this subject. realy thanks for starting this up. this website is one thing that is wanted on the web, somebody with just a little originality. useful job for bringing something new to the web!

  2. A formidable share, I just given this onto a colleague who was doing a little bit analysis on this. And he actually bought me breakfast because I discovered it for him.. smile. So let me reword that: Thnx for the treat! However yeah Thnkx for spending the time to discuss this, I feel strongly about it and love studying more on this topic. If attainable, as you change into experience, would you mind updating your weblog with extra details? It is extremely useful for me. Big thumb up for this blog post!

Lasă un comentariu