Acad. ALEXANDRU SURDU: ÎNTRU ÎNCEPUT A FOST ROSTIREA

„Întru început a fost rostirea” conţine cheia întregii concepţii despre rostirea filosofică românească, cheie pe care n-au avut-o predecesorii lui Constantin Noica sau pe care n-au folosit-o, deşi unii – mai ales Mircea Vulcănescu – s-au găsit foarte aproape de poarta la care se potrivea: filosofia creştină românească. Este izbitor faptul că în toate traducerile vechi ale Bibliei în româneşte se începe cu „întru”, respectiv „întru început” (en arche, in principio). Evanghelia după Ioan începe tot cu sintagma „en arche” ca şi Geneza din Pentateuh. Dar cum să înceapă altfel decât cu Începutul?

În contextul nostru hermeneutic, „întru” reprezintă începutul propoziţiei Începutului, pe care Noica nu-l discută, dar face totuşi precizarea că sintagma „la început” redă numai „sensul temporal, pe când textul grec ar spune: în principiu”. Şi – zice Noica – Cuvântul ar putea fi redat mai bine prin ”Rostirea”. În loc de „La început a fost Cuvântul” s-ar putea spune „mai bine”: „Întru început a fost Rostirea”. Se observă foarte simplu modalitatea prin care Noica, sau cei „pe mâna” cărora s-a publicat lucrarea, a încercat să evite contextul biblic. Ce înseamnă „La început a fost Cuvântul”? Cine şi unde spune asta ? Ce semnificaţie are ? 

LOGOS ȘI CREAȚIE 

„Logos-ul” este „Cuvântul lui Dumnezeu”, prin care Evanghelistul se referă la actul Creaţiei. „Logos, zice Noica, înseamnă şi cuvânt, şi raţiune, şi socoteală, şi raport, şi definiţie, şi rost”. Înseamnă, într-adevăr, toate acestea în limba greacă, dar în contextul Evangheliei înseamnă ceva mai presus de toate acestea. Evanghelistul ne spune: „Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”. Ceea ce schimbă întreaga perspectivă a discuţiei. Îi dă o semnificaţie majoră, nu numai filologică sau filosofică, ci şi creştină şi, întrucât este vorba despre limba noastră, dusă la desăvârşire prin Biblia lui Şerban sau Biblia de la Bucureşti, în 1688. Și apoi prin Biblia lui Şaguna sau Biblia de la Sibiu, în 1858. Adâncă este remarca traducătorului din 2001 al Bibliei, după care „prin rostire, teologia devine filologie”, la care se poate adăuga şi faptul că, tot prin rostire, în context hermeneutic, filologia, la rândul ei, devine teologie, căci problemele de interpretarer apar şi în legătură cu textele ebraice şi cele greceşti ale Bibliei. La care se adaugă şi cele latineşti. Este cazul termenului „început”, la care Noica dă ca variantă a lui ”arche principiu”, fără să ne spună că se referă la echivalentul ”principium” din latină. Fără această menţionare, varianta românească „în (sau întru) principiu a fost Cuvântul” ar fi greşită.

Ca regulă generală, indiferent de limba în care este exprimată Sfânta Scriptură, respectiv rostită, este importantă nu numai traducerea ei dintr-o altă limbă, ceea ce poate să facă şi filologul, ci teologizarea ei, adică exprimarea cât „mai bine” posibil a credinţei în legătura (de la religo, religare) omului cu Divinitatea. Şi, principial, după ideea lui Noica, s-ar putea să găsim chiar în limba română cuvinte, dacă nu mai potrivite decât cele ebraice, greceşti sau latine. De ce au simţit nevoia vechii traducători ai Bibliei în limba română să pună ”întru” pentru ”en”, chiar la începutul Genezei (1,1)? Gramatical, traducerea cu ”întru” nu este corectă, dar nici traducerea cu ”la”. Ar trebui ”în”, cum traduc germanii (im Anfang), englezii (in the beginning) sau olandezii (in den beginne). Poate că nu sună bine pe româneşte ”în început”, deşi sună foarte bine ”în sfârşit”. Dar cum ar fi sunat ”în început” dacă ar fi fost utilizat cel puţin din 1688 încoace ? Acuma este, într-adevăr mai greu de acceptat, ca şi echivalentele perifrastice: „în primul moment”, „în primul rând”. Există şi traduceri la Ioan (1,1 şi 1,2) cu „în început” (Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, tipărit cu spesele Societăţii Biblice Britanice, Bucureşti, 1910). Astăzi, computerul traduce gr. ”en” cu rom. ”în”. Din perspectivă filologică este traducerea corectă. Dar, faţă de ”la”, este mai potrivit ”întru”, care îl conţine totuşi pe ”în”. 

ROST ȘI ROSTIRE

Fără referinţe concret-istorice, se poate înţelege că Noica vrea să corecteze prin „întru început” sintagma „la început”, frecventă în traducerile din vremea sa, cu toate că în Biblia din 1975 apare, în mod curios, la Ioan 1,1 „la început”, iar la 1,2 „întru început”. Realitatea este că în primele Biblii apare frecvent ”întru” şi abia ulterior ”la”. Adică ”la început” era o corectare modernă a lui ”întru început” şi nu invers, ”întru” fiind considerat şi în ”Dicţionarul limbii române moderne” de atunci învechit şi arhaic. Deşi porneşte în mod declarat de la versetul din Ioan 1,1, Noica începe totuşi ciclul fiinţei, din ”Rostirea filosofică românească”, cu ”rostirea”, mai precis cu ”rost” şi ”rostire”, în loc de ”întru”. Dacă ar fi urmat interpretarea firească a versetului, şi a contextului, cu referinţa firească şi la Geneza (1,1), dar şi cu referinţe concret-istorice, ar fi căzut, în mod evident, şi pe sintagma ”dintru început” din versetul următor (Ioan, 1,2), prin care s-a tradus acelaşi ”en arche”, ”dintru”, fiind la fel de interesant, din perspectivă filosofică, deşi este opus lui ”întru” sau tocmai din această cauză.

Ce fel de traducere mai este însă aceasta în care, de la un verset la altul, acelaşi ”en” (în, la) apare şi ca ”întru” şi ca ”dintru”, separându-se şi mai mult de toate traducerile Bibliei în limbi moderne? Iată cum înţelege această situaţie, pe care o adoptă, traducătorul Bibliei din 2001: „Dacă în primul verset prepoziţia ”en” traduce relaţia Logosului cu eternitatea, aici ea schimbă perspectiva şi introduce relaţia Lui cu timpul, pregătind astfel versetul următor; Cuvântul participă nemijlocit la naşterea timpului prin actul creaţiei, dar El era şi rămâne anterior acesteia. (De altfel, „dintru” este obţiunea traducătorilor Bibliei din 1688)”. Aici este interesantă modalitatea relatării. Ne-am fi aşteptat să se refere la traducerea lui ”en” din greacă în română, dar I.P.S. Anania zice că „en traduce relaţia…” Având în vedere acribia cu care s-a lucrat, cum se zice, după pagina de gardă, la „diortosirea” (corectarea) acestei versiuni a Bibliei, nu este vorba de o greşeală, dar atunci despre ce „traducere” este vorba, ştiind că Ioan şi-a scris Evanghelia la Efes în greceşte, spre deosebire de Matei care scria în aramaică? Traducerea lui ”en”, să zicem în română, este o „traducere a traducerii”, care presupune, în mod evident, o interpretare. Or, aici (şi nu este vorba de un text oarecare, ci de primele două versete ale Prologului despre Logos) se dovedeşte că limba română nu numai că poate să redea (traducă) termenul grecesc, dar o face chiar mai bine, prin termeni diferiţi şi totodată opuşi (întru şi dintru), pe când în greacă apare acelaşi ”en” şi pentru relaţia logos-ului cu Eternitatea şi pentru relaţia cu timpul, după interpretarea I.P.S. Anania.” Întru” l-a şocat pe Constantin Noica, dar ”dintru” pare să-i fi scăpat. Când i-am vorbit despre sintagma „revenirea dintru fiinţă”, ce-i drept cu mult după 1970, n-a fost încântat, considerând în maniera lui Wittgenstein că scara pe care s-a urcat la fiinţă a fost aruncată şi nu mai permite coborârea. Nu-i plăcea nici termenul de „revenire”, care este însă la fel de atrăgător ca şi „devenirea”. Dar ce ne facem cu „începutul” (gr. ”arche”), tradus în latină ”principium”, care, hermeneutic, îi atribuie începutului valenţe surprinzătoare, semnificaţii pe care nu le are rom. ”început”, dar le are gr. ”arche”?

Situaţia nu este atât de simplă. Aici ne găsim în context teologico-filosofic şi fiecare cuvânt trebuie să aibă o semnificaţie compatibilă cu întregul neotestamentar. Indiferent de varianta de traducere, nu se reduce la ”Întru început a fost Cuvântul”, ci este urmat, în manieră dialectico-speculativă de: ”şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”. Este vorba de identitatea dintre Dumnezeu şi Cuvânt. Dar Cuvântul, întrucât este Dumnezeu, nu mai este cuvânt. Ceea ce l-a îndreptăţit pe Noica să constate că rom. ”rostire” este o traducere „mai bună” pentru logos.

ȘI ÎNCEPUT, ȘI SFÂRȘIT

Pe de altă parte, în context neotestamentar, şi începutul este identic cu Dumnezeu şi devine Începutul. În aceeaşi manieră dialectico-speculativă, fiind Dumnezeu, este şi Sfârşitul, cum apare tot într-o scriere de-a Sfântului Ioan (Apocalipsa, 21,6): ”he arche kai to telos” (Începutul şi Sfârşitul). Există oare vreun cuvânt românesc care să poată exprima „mai bine” cel puţin primul dintre cei doi termeni, ce apare singur în primul verset al Genezei şi al Prologului la Evanghelia după Ioan? Adică un termen care să însemne şi ”început” şi ”sfârşit”? Este vorba despre cuvântul ”obârşie”, a cărei primă semnificaţie este aceea de ”început”, punct de plecare, origine, dar înseamnă şi sfârşit şi capăt. Constatăm că există şi un verb corespunzător (a obârşi), care înseamnă „a termina”, „a sfârşi”, „a încheia”, dar şi „a se trage din”, „a începe”, „a proveni”, „a-şi avea originea”. „Dacă să obârşi [termina, sfârşi] săborul şi se duseră arhiereii…”, zice Varlaam, sau „Acesta vis, dacă-l obârşi [termină], să deşteptă din somn”, spune Dosoftei. „În urmă veneau locuitorii din Lilea, de unde obârşeşte [izvorăşte, începe] Kefisul”, relatează Murnu, iar la Vinea găsim formularea clară că cineva „s-a putut obârşi [naşte, proveni] dintr-un asemenea părinte”. Dar cât de frumos o spune Dosoftei că „Atunci la obârşie [sfârşit] ne va strânge sfinţia sa pre toţi credincioşii”, pe când Negruzzi vorbeşte despre „A noastră strălucită şi veche obârşie” [origine, început], iar Nicolae Iorga despre „obârşia noastră romană”. Putem să traducem „mai bine” Începutul din versetul biblic prin Obârşie – aceasta înseamnă, cum o cere contextul neotestamentar şi început şi sfârşit – căci Dumnezeu nu numai că a fost Începutul şi va fi Sfârşitul, ci chiar este pentru totdeauna Începutul şi Sfârşitul, cum ne îndeamnă Sfântul Ioan Teologul să gândim dialectico-speculativ: „Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este şi Cel care era şi Cel care vine (ho on kai ho en kai ho erchomenos; qui est et qui erat et qui venturus est)” (Apoc., 1,8). Mai intervine aici un amănunt destul de important. Noica zice că „Întru început a fost Rostirea”, dar în versetul respectiv verbul a fi (eimi) este la imperfect (en, era), căci nici nu are perfect (compus), respectiv ”a fost”. Neavând perfectul, verbul poate fi tradus şi prin perfectul compus românesc, dar pierde ceva tocmai din semnificaţia neotestamentară. Dacă a fost, cum se zice şi în poveste: „a fost odată, ca niciodată”, înseamnă că nu mai este. Imperfectul ”era” nu anulează continuitatea, şi toţi traducătorii au apelat la el. Nu se poate spune, prin traducere corectă, că numai cândva a fost Dumnezeu. Cuvântul, înţelegându-se că acum sau mâine nu ar mai fi.

În fine, Rostirea este marea reuşită a traducerii lui Logos, nu doar „mai bine” decât în alte limbi moderne, ci chiar cel mai bine, am putea zice, pentru contextul biblic. În această situaţie ajungem, prin traducere şi interpretare, adică urmându-l pe Constantin Noica, la următoarea formulare a începutului de verset biblic: „Întru Obârşie era Rostirea”, care nouă ne sună „ca un cântec bătrânesc”, dar care, dacă ar fi fost dintru început aşa, ar fi avut astăzi o altă rezonanţă. Dacă i-ar fi plăcut şi lui Constantin Noica o astfel de interpretare, nu se mai poate spune, căci, oricât de vie ne mai este amintirea lui, despre Noica nu mai putem zice că era, ci trebuie să spunem că a fost şi chiar că nu se ştie dacă va mai fi vreodată un altul care să-i fie de-o potrivă, adică să ne spună: Da sau Ba!

 

 

2 COMENTARII

Lasă un comentariu