M-am născut în 1955 în comuna Sascut, din judeţul Bacău. Bunicii şi părinţii mei au fost ţărani înstăriţi („chiaburi”), suportând şi ei toate rigorile pe care această categorie le-a suportat sub regimul comunist. În anul 1974 am absolvit liceul “George Bacovia” din Bacău iar în 1977, Şcoala militară de ofiţeri de infanterie “Nicolae Bălcescu” din Sibiu. La absolvire, am primit gradul de locotenent şi am fost repartizat în garnizoana Bucureşti. Timp de aproape opt ani am îndeplinit funcţii de comandant de pluton şi de companie. Ulterior, până la sfârşitul anului 1989, am ocupat funcţii administrative (aprovizionarea cu carburanţi-lubrifianţi) şi în domeniul protecţiei muncii, în cadrul unui detaşament militar de construcţii în “economia naţională”. Între 1982 şi 1987, am urmat cursurile fără frecvenţă ale Facultăţii de drept din cadrul Universităţii Bucureşti.

Din cauza opiniilor şi comentariilor mele contrare regimului comunist, dar şi a faptului că fratele meu era preot, nu mi-a fost permis să urmez cursurile Academiei militare şi nici cele ale Facultăţii de istorie (la Facultatea de istorie, rigorile politicii „de cadre” ale vremii mi-au fost aplicate, prin depunctarea lucrărilor scrise, cu concursul profesoarei Zoe Petre – fosta consilieră principală a preşedintelui Emil Constantinescu). Am fost membru al Partidului Comunist Român. Nu am fost agent, colaborator sau informator al Securităţii. Opiniile şi comentariile mele contrare regimului comunist erau în atenţia comandanţilor militari şi a ofiţerilor de Securitate din unităţile din care am făcut parte. În vara anului 1986, de exemplu, comandatul unităţii – Regimentul 2 Mecanizat din Bucuresti (maiorul Gheorghe Carp) – m-a acuzat în public de „atitudine duşmănoasă faţă de conducerea Partidului” şi m-a ameninţat că „ştim bine asta şi noi, şi organele care trebuie să ştie”. Ofiţer de Securitate era căpitanul Marian David (după 1990, l-am întâlnit o dată, întâmplător, în urmă cu trei sau patru ani, şi am rămas cu impresia că lucra tot în serviciile secrete). În decembrie 1989, Gheorghe Carp a fost comandantul Diviziei 1 Mecanizată, care a participat la reprimarea revoluţionarilor din Bucureşti. După 1989, el a ajuns general şi a ocupat poziţii importante în cadrul Ministerului de Interne, mai ales în guvernarea Constantinescu-CDR. În 2005, în urma mai multor acuzaţii de corupţie, a fost trecut în rezervă. Din cauza atitudinii mele faţă de regimul comunist, precum şi a refuzului de a colabora cu Securitatea, în anul 1986, sub pretextul reducerii la nivel naţional a cheltuielilor militare, am fost mutat din garnizoana Bucureşti, într-o funcţie inferioară, într-o unitate militară din comuna Mihai Bravu (la 40 de kilometri de Capitală). În doi dintre anii în care am fost ofiţer, am fost detaşat, câte trei luni, ca „asesor popular” la Tribunalul militar Bucureşti (aceste detaşări se făceau la ordin, practic asemănător celor la „munci agricole” ori în „economia naţională”). Nu am participat la judecarea vreunui caz „politic”.  

După 1989, pe parcursul anului 1990, am militat – alături de alţi ofiţeri tineri, aparţinând mai ales Comitetului de acţiune pentru democratizarea armatei (CADA) – pentru depolitizarea şi modernizarea armatei şi pentru clarificarea implicării unor responsabili militari, în decembrie 1989, în acţiuni armate împotriva manifestanţilor revoluţionari. Din această cauză, la 17 noiembrie 1990 am fost trecut în rezervă de ministrul Apărării, Victor Athanasie Stănculescu. Ulterior, în cursul anului 1999, generalul Stănculescu şi un alt înalt responsabil militar, generalul Mihai Chiţac, aveau să fie găsiţi vinovaţi de către justiţie pentru implicarea în reprimarea revoluţiei de la Timişoara şi condamnaţi la câte 15 ani de închisoare. Pentru că în perspectiva anunţatului miting al Alianţei Civice din 15 noiembrie 1990, batalionul de infanterie din care făceam parte urma să organizeze o formaţie care să intervină „la nevoie”, am solicitat comandantului unităţii – printr-un raport scris – să nu mă desemneze să comand, aşa cum se intenţiona, o asemenea subunitate. Este foarte probabil că acest fapt a contat şi el în trecerea mea în rezervă.

După plecarea din armată, m-am alăturat celor care iniţiaseră şi începuseră să organizeze Alianţa Civică (AC). De la sfârşitul anului 1990, am activat în structurile centrale, organizatorice şi de decizie ale AC, în cadrul cărora am îndeplinit succesiv diferite responsabilităţi – secretar, vicepreşedinte, preşedinte executiv şi preşedinte al organizaţiei. În luna mai 2000, m-am retras din Alianţa Civică. Am decis astfel după ce îmi devenise evident că, din motive care nu mi-au fost niciodată foarte clare, liderii cei mai influenţi ai AC abandonaseră atitudinea combativă de până atunci faţă de „clasa politică”. Timp de circa şase ani de la constituire, AC fusese organizaţia cea mai reprezentativă şi mai credibilă a „societăţii civile” datorită, în bună măsură, militantismului liderilor săi.

Din anul 1993 şi până în 2004 am activat în cadrul Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România–Comitetul Helsinki (APADOR-CH) – am fost director de programe şi vicepreşedinte al organizaţiei. În perioada aprilie-octombrie 2004, am lucrat ca director de programe în cadrul organizaţiei neguvernamentale Institutul pentru Politici Publice (IPP). Din ianuarie 2005, sunt membru al Consiliului Director al Centrului de Resurse Juridice (CRJ). Sunt autor/co-autor al unor studii, rapoarte şi analize, cele mai multe realizate în cadrul unor programe ale organizaţiilor neguvernamentale cu care am lucrat. 

În anul 1997, am funcţionat timp de opt luni ca secretar de stat, şef al Departamentului de control al Guvernului Victor Ciorbea. Verificările pe care le-am coordonat în această calitate au vizat şi un număr de nereguli ale unora dintre înalţii demnitari aparţinând coaliţiei guvernamentale – înstrăinarea în condiţii nelegale a unei părţi din patrimoniul flotei maritime (dosarul „Petroklav”/Traian Băsescu şi alţii), ocuparea ori însuşirea abuzivă a unor locuinţe din fondul locativ special al statului etc.). Faptul acesta a dus, în cele din urmă, la revocarea mea din funcţie, în urma presiunilor făcute de cei vizaţi de verificările Departamentului de Control. Ulterior, după circa şase luni, primul-ministru avea să-şi asume public decizia pe care a luat-o drept “cea de-a doua mare eroare a mandatului său” – “făcută sub presiunea politică a Partidului Democrat” (condus de Petre Roman – nota mea) „şi a preşedintelui Emil Constantinescu”. În primăvara anului 2002, Traian Băsescu, vicepreşedinte al PD şi ministrul al Transporturilor la data demiterii mele, a calificat cele întâmplate drept “un incident regretabil”.

După 1989, am colaborat la mai multe publicaţii, din ţară sau exil - “România liberă”, “Alianţa Civică”, “Cotidianul” (noiembrie 1998-octombrie 2004), “Bursa”, “Lumea liberă” (noiembrie 2000-februarie 2003) şi „New York Magazin” (din februarie 2003). 

Secţiunea de „Documente”, textul „Argument” din prima pagină, dar şi unele articole pe care le-am publicat după 1998 (şi care sunt postate pe această pagină) cuprind şi ele un număr de date biografice. Trei dintre textele mai relevante sub acest aspect sunt: „Cerere de chemare în judecată a lui Emil Constantinescu”, „Cerere de chemare în judecată a lui Dan Pavel” (secţiunea „Documente”), respectiv „Pe culmile absurdului. În <dialog> cu Gabriel Andreescu”, postat în secţiunea „Publicistică” – anul 2005, lunile octombrie-noiembrie. 

¹Co-autor al Rapoartelor anuale ale APADOR-CH privind respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în România (1994-2003); rapoarte si studii in Revista Romana de Drepturile Omului, privind drepturile si libertatile fundamentale si transparenţa şi integritatea actului de administraţie publică (1994-2003); co-autor al Studiului „Restituirea proprietăţilor confiscate abuziv de statul român: legislaţie şi practică” (APADOR-CH, mai 2001); co-autor al Studiului de evaluare legislativă şi instituţională „Sistemul penitenciar românesc şi normele internaţionale în materie” (CRJ, noiembrie 2002); Analiza „Conflictele de interese şi integritatea publică” (Fundaţia pentru o Societate Deschisă – FSD, ianuarie 2003); Analiza „Legea anti-corupţie nr 161/2003 – primele luni de după adoptare” (IPP, septembrie 2003); Raport de monitorizare “Parlamentarii si conflictele lor de interese – intre lege si practica” (IPP, martie 2004); Analiză “Aplicarea legislatiei anticoruptie la nivelul Parlamentului si Guvernului Romaniei” (FSD, mai 2004 si septembrie 2004); Analiză privind „Deficientele legislatiei anticoruptie din Romania” (FSD, noiembrie 2004); co-autor al Studiului “Politica pe bani publici (IPP, aprilie 2004); co-autor al „Ghidului practic privind finantarea partidelor si activitatilor politice” (IPP, mai 2004); co-autor al Raportului „Alegerile locale 2004 – o lectie politica” (IPP, iulie 2004); co-autor al Studiului „Guvernare transparenta si participativa” (IPP, septembrie 2004); co-autor al „Ghidului anticorupţie” (CRJ, mai 2005); Analiza „La corruption en Roumanie: Un mal systémique” (Géopolitique - Revue de l’Institut International de Géopolitique, no. 90/2005); co-autor al Studiului „Agenţiile publice: concept, funcţii, costuri” (FSD, septembrie 2005); autor al Sudiului „Administraţia publică – în faţa testului european” (FSD, martie 2006); co-autor al documentului „Brief assessment on Romania’s compliance with some critical European Union requirements” (FSD, CRJ, Centrul de Resurse pentru Comunităţile de Romi – aprilie 2006)

text preluat de la http://www.valerianstan.ro

443/ INDULGENŢE EUROPENE

449/ PE CULMILE ABSURDULUI. ÎN „DIALOG” CU GABRIEL ANDREESCU (II)

450/ DE DOI LEI SPERANŢĂ

451/ AMERICAN DREAMS (I)

452/ AMERICAN DREAMS (II)

453/ ROMÂNIA: CEAŢĂ DEASĂ (I)

454/ ROMÂNIA: CEAŢĂ DEASĂ (II)

455/ ILUZIA BĂSESCU

456/ "HOMO RES SACRA HOMINI"

457/ N-AR FI RĂU SĂ FIE BINE

458/ O, TEMPORA...

459/ ŞI TOTUŞI, DACĂ REGELE E GOL?

460/ NĂRAVUL DIN FIRE

461/ VRABIA MĂLAI VISEAZĂ

462/ DIAGNOSTIC CORECT. DAR TRATAMENTUL?

463 / “NOUL” CNSAS?

464/ "DÂMBOVIŢĂ, APE TULBURI