DOSARUL CU BÂRFE

Gabriel Pleşea

Este titlul unui roman pe care l-am publicat în 2000. Cum gestaţia unei proze cuprinse într-un volum este destul de lungă, preocuparea de a-mi imagina conţinutul propriului dosar a început cu mult înainte de anul apariţiei cărţii. Spun <a-mi imagina conţinutul> fiindcă posibilitatea de a ajunge să-mi văd dosarul rămâne, şi acum, după atâţia ani, destul de neatrăgătoare. Poate ar trebui, dar mărturisesc că nu mă văd într-atât de abil încât să mă angrenez în maşinăria birocratică a instituţiilor româneşti, care continuă, ca şi structurile din alte sectoare, metehnele arbitrare din perioada dictaturii proletariatului. Şi CNSAS-ul nu face excepţie de la perpetuarea acestei detestabile stări de fapte. Pe urmă, cum sunt corespondent al României libere, contribuind totodată cu articole şi la New York Magazin, îmi închipui că numele meu a fost inclus în lista, ajunsă la peste 1000 de nume, a jurnaliştilor, înaintată la Consiliu Naţional al Studierii Arhivelor Securităţii (CNSAS) la iniţiativa Voci curate a Asociaţiei Civic Media, preluată şi susţinută de cotidianele Ziua şi Cotidianul de la Bucureşti şi completată cu propunerea editorului New York Magazin-ului, Grigore Culian, ca pe listă să figureze şi cei care activează în presa din afara Ţării. Oricum, intenţionez să le ofer membrilor conducerii CNSAS volumul Dosarul cu bârfe, spre confruntare!

Revenind la romanul meu din 2000 (editura Vestala, Bucureşti), acesta ni-l prezintă pe erou, plecat din ţară cu un sfert de veac înainte, intrat în posesia <dosarului> prin intermediul unui fost coleg de la şcoala elementară, ajuns mare şi tare înainte de Revoluţie şi rămas tot atât de puternic şi de implicat în intrigile politice de după Decembrie 1989. Starea sufletească a personajului este fără îndoială asemănătoare cu cea a altor trăitori departe de ţară: <Era ciudat însă: revenirile, chiar cu <ochii minţii>, la propriul său trecut îl fascinau. Îşi dădea seama, neaşteptat, că, în ciuda statutului actual, el avea, totuşi, un trecut. Dosarul, ce zăcea încă nerăsfoit pe birou, îi adusese brusc aminte că trăise o altă viaţă, în alte locuri, cu alte întâmplări, că participase la ele, sau le fusese martor, cu voie sau fără voie. Că acestea fuseseră înregistrate în filele unui dosar îl interesa, pentru moment, mai puţin. Mai importantă era realitatea, deşi trecută, a acelor fapte, a acelor evenimente din viaţa lui. Faptul că i se întâmplase lui, că îl implicau într-un fel. Se gândi uşor îngrozit dacă vreun fapt de al lui nu atinsese pe cineva. Vreo vorbă despre unul sau altul rostită în prezenţa cuiva. Între prieteni se spuneau multe, dar mai ştii cum erau interpretate şi unde ajungeau? Pentru moment avu o frântură de curiozitate. Ce o fi acolo? Dar dorinţa îi trecu…>. Dorinţa de a-şi citi propriul dosar este înlocuită de un puternic impuls de a-şi revizita trecutul. În consecinţă, paginile romanului dezvăluie o suită de fapte şi evenimente, pasibile de a fi, în mintea personajului principal, catalogate drept <delicte> şi <activităţi contra puterii populare> şi incluse în vreun dosar alcătuit pe seama sa la Securitate. Acum, peste timp, constată că <Evadările în propriul său trecut îl intrigau. «Chiar mi s-a întâmplat, mie, aşa ceva? Chiar eu eram acela?»>. Concluzia pe care o trage eroul în privinţa dosarului, când ajunge să-l răsfoiască, este, într-un fel, firească: <Conţine bârfe şi iar bârfe. Încă nu-mi vine să cred că şi-au putut pierde timpul să adune şi să pună toate aiurelile alea la un loc, într-un dosar. Pe cine dracu' interesa toate chestiile astea?> Răspunsul prietenului este cât se poate de edificator: <Măi Nelule, era o armată întreagă care trebuia să facă ceva. Şi cu trăncăneala românului nu era chiar atât de greu să pună pe hârtie ce zicea unul sau altul. Şi, la o adică, dacă fluierai prea tare în biserică, scoteau dosarul.>

Preocuparea cu apucăturile Securităţii nu a fost pentru mine, ca autor, una nouă. Încă din 1996, în Imposibila reîntoarcere (editura Vestala, Bucureşti), prin vocea unui personaj feminin scriam: <S-au spart găştile. Unii s-au însurat, altele s-au măritat, s-au dus pe la casele lor, au venit şi copiii, cu navetele, nimeni nu mai avea chef să iasă. Au început cu prostiile, cu turnătoriile, ne-am trezit chemaţi pe la Secu: de unde avem jeans-ii, de unde ne vine parfumul, cine sunt ăia de ne trimit pachete, de ce ne scrie cutărică mereu"şi scoteau câte un teanc de plicuri, nedesfăcute chipurile, care nu ajunseseră la destinatar", au informaţii că avem valută, au fotografii cum ieşeam de la shop, că vrem să fugim pe la turci. Ce ştii tu, Ion. După ce ai plecat tu s-a împuţit de tot treaba. (…) Brusc, ne-am potolit! Poate vârsta, poate senzaţia că Secu ţi se băga în casă, în dormitor, sub pat, în pat. Ştiau totul.>

Întrebarea pe care mi-o pun, însă, laolaltă cu alţii, fără îndoială, este: de ce tocmai acum? De ce, în România, s-a aşteptat până acum? Ca să se pornească acţiunea de <deparazitare> nu numai a clasei politice post-decembriste, dar şi a breslei care informează, dar şi formează, opinia publică. Mintea mea refuză să creadă că şi în cazul acesta s-a aşteptat vreo aprobare de la oracolul Brucan ori, mai de grabă, de la tovarăşul Ion Ilici Iliescu. Acest insuportabil ghinion al României a fost întrebat recent, pe Antena 3, dacă <consideră că orice om cu angajament şi care a dat note informative a făcut poliţie politică>. Fără să clipească, tartorul bolşevic a răspuns: <Sigur. Practic tot ce a făcut Securitatea a fost un fel de poliţie politică, într-un fel sau altul.> Să auzi/vezi/citeşti şi să nu crezi! Ce a ajuns să spună cel care a salvat Securitatea în 1990, ca să o reînvie tot atunci, sub alt nume, ca să se cocoaţe cu ajutorul ei la putere şi să rămână acolo, fie şi în opoziţie, până iese din politică cu picioarele înainte. Lui Iliescu, ca şi lui Brucan, ca şi (poate) lui Băsescu, îi dă mâna să spună, acum, ce spune. Până şi eroul din Dosarul cu bârfe intuieşte de ce: <Auzise că unii din marii mahări comunişti îşi recuperaseră dosarele. Ale altora dispăruseră fără urme, sustrase de cei vizaţi în ele, ori de alţii care să le folosească, ori să şantajeze, mai târziu.>

Da! Este nevoie de acţiunea Voci curate! Şi de o Lege a lustraţiei. Nu! Nu este prea târziu. Mai bine mai târziu decât niciodată…