TOATE-S VECHI ŞI NOUĂ TOATE

Valerian Stan

Am trăit s-o auzim şi pe asta: Dan Voiculescu victimă a Securităţii. Preţ de vreo două ore, pe un ecran imens au fost proiectate file din dosarele „victimei”. Între ele şi mai multe „Note explicative” date de Voiculescu ofiţerului de Securitate. Din destule pasaje înţelegi clar că omul scria cam ce voia – şi cum voia, cu limbajul din dotare – securistul anchetator. Aproape nimic, însă, care să poată să facă rău celui anchetat sau celor despre care el scria – aproape cu toţii străini interesaţi de chestiuni economice în ţara şi vremea lui Ucigă-l toaca. Voiculescu explică apoi ce-i cu cele două „Note”, ambele date în aceeaşi zi şi semnate „Felix” – foarte scurte amândouă şi de asemenea prea puţin susceptibile să facă rău vreun cuiva; în orice caz, nimic care să poată fi interpretat ca turnătorie politică, „poliţie politică”, în termenii Legii. După care bomba: cel pe care noi îl ştiam de atâţia ani „general de Securitate” se dovedeşte a fi fost nici mai mult nici mai puţin decât o persoană urmărită mulţi ani de Securitate. „Dosar de urmărire informativă”: obiectiv Dan Voiculescu, nume de cod „Dorin”. Câteva file proiectate şi ele pe ecranul din faţa armatei de ziarişti sunt concludente: Dan Voiculescu a fost într-adevăr urmărit de Securitate. E adevărat că pentru „relaţiile cu străinii”, pe care fatalmente le avea lucrând în Comerţul exterior, şi nu, Doamne fereşte, pentru un singur cuvânt măcar spus în contra unui regim al cărui privilegiat era.

Perplexitatea-i maximă. Iar lumea vede cu ochii ei cum verdictul CNSAS, anume că preşedintele Partidului Conservator a fost „colaborator al Securităţii ca poliţie politică”, e cel puţin discutabil. Şi mă întreb dacă chiar e numai o întâmplare că cele câteva file care-l „incriminau” pe Voiculescu au ajuns la CNSAS la numai o zi sau două după ce acesta îşi anunţase intenţia de a ocupa un loc de vice-prim ministru în Guvernul susţinut şi de partidul său. Până atunci, în anii din urmă, Dan Voiculescu primise de la CNSAS certificate care atestau că nu fusese colaborator sau informator al Securităţii. De altfel, după noul verdict al CNSAS, Voiculescu a acuzat insistent „coincidenţa” la care m-am referit şi a vorbit despre instituţia în cauză ca despre un „instrument politic” folosit împotriva sa de partenerii de la guvernare. Traian Băsescu a fost primul vizat, ca acela care – în paranteză fie spus, el însuşi cu o legitimitate mai mult decât discutabilă – îl tratase nu o dată pe Voiculescu cu formula „soluţia imorală”. Lui Mircea Dinescu i s-a reproşat că a condus „acest linşaj” între altele pentru că în anii din urmă miliardarul „Crescent” îi refuzase nişte „propuneri de afaceri extrem de dezavantajoase”; ceea ce, ştiute fiind personajele, nu-i deloc exclus. Dar să nu uit, Voiculescu i-a imputat de toate lui Dinescu (iar câte ceva se pare că chiar cu un oareşice temei) – că e un mercenar care pentru bani face orice, că a fost un profitor al regimului comunist, dar şi că el însuşi ar fi fost un colaborator al Securităţii. Ce am văzut că i-a scăpat furiosului miliardar (dar câtă lume nu uită asta?) e că Mircea Dinescu nu a lămurit nici azi povestea dispariţiei dosarului său de Securitate. Pentru că am mai scris, nu mai insist, însă faptul că un membru al Colegiului – cum e Dinescu şi până nu demult şi Andrei Pleşu – ridică nepăsător din umeri când e întrebat de propriul dosar mi se pare o mare aiureală. Cei care îi cercetează şi îi judecă pe alţii pentru trecutul lor, ar trebui ei înşişi, primii, să-şi clarifice până în cele mai mici detalii propriul trecut.

Şi totuşi, revenind, în chiar momentele în care ne pregăteam cu toţii să recunoaştem judecata greşită pe care i-o făcusem până atunci, atâţia ani, Dan Voiculescu a spus cu propria-i gură următoarele lucruri: „Dacă din documentele pe care le-am prezentat ar putea să rezulte că Dan Voiculescu a făcut contraspionaj economic, eu îmi asum acest lucru. Au fost unii care au spus că aş şi fost fost general de Securitate, în contraspionajul economic. Şi dacă aş fi fost, care-i problema? Care ar fi problema dacă aş fi şi astăzi general de contraspionaj economic?” Alt val de perplexitate! Singurii care nu par foarte surprinşi şi interesaţi de ceea ce tocmai auziseră sunt ziariştii prezenţi. E adevărat şi că interlocutorul le sugerase că nu prea e dispus să discute subiectul cu presa.

Aşadar, asta era, generalul Voiculescu a fost general (mai e şi acum?) dar nu a făcut poliţie politică. Morala a devenit foarte clară atunci când împricinatul a început să insiste până aproape de ridicol cu somaţia că „Securitatea trebuie numită astfel atunci când vorbim de poliţie politică, în rest, vă rog eu mult, să-i spunem Siguranţă”. Noroc că în cele din urmă întâlnirea cu ziariştii s-a terminat că cine ştie ce ne-ar mai fi auzit urechile.

Privită din punctul de adevărului despre Dan Voiculescu, toată istoria asta, întinsă pe parcursul a vreo două săptămâni, n-a adus practic nimic nou. Chiar dacă am aflat câteva lucruri noi, prea puţin relevante totuşi, despre erolul acestei poveşti vom continua să vorbim în practic aceeaşi termeni ca şi până acum: un personaj care a lucrat în Comerţul exterior al lui Ceauşescu şi despre care există suspiciuni serioase că a fost general de Securitate.

Aşa cum a făcut-o şi în alte multe ocazii, Mircea Dinescu şi-a încălcat şi de data aceasta statutul de membru al Colegiului CNSAS. Fără să fie nici măcar purtător de cuvânt de cuvânt al Colegiului (Cazimir Ionescu are calitatea asta), el s-a angajat într-o polemică publică cu Dan Voiculescu şi în comentarii care nu au nimic de-a face cu poziţia oficială pe care o ocupă. Un exemplu doar – vorbind în mod evident doar în nume propriu, el a explicat la un post de televiziune că decizia CNSAS de a-l declara colaborator pe Voiculescu s-ar fi justificat prin grija că, odată ajuns în Guvern, respectivul ar fi putut, nici mai mult nici mai puţin, să dăuneze imaginii României în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană. Or aşa ceva e aberant nu numai în sine, de vreme ce deconspirarea sau nedeconspirarea foştilor agenţi şi colaboratori ai Securităţii nu este – nu poate fi – condiţionată în acest fel. Dar ce a făcut Mircea Dinescu e aberant şi într-o contradicţie flagrantă inclusiv cu mai tot ce au făcut până acum el însuşi şi instituţia sa. Ştim bine că Legea dosarelor prevedea şi prevede că sunt asimilaţi colaboratorilor Securităţii cei care, având competenţe politice, au luat decizii cu privire la activitatea Securităţii. Deşi, aşa cum s-a scris de nenumărate ori, textul de lege a fost şi este perfect aplicabil categoriei foştilor înalţi responsabili comunişti din care a făcut parte Ion Iliescu, pe fostul nu l-a deranjat nimeni. Şi era vorba de preşedintele ţării, şi nu de un ministru oarecare. La fel, actualul preşedinte, Traian Băsescu, a recunoscut cu gura lui că a dat „un camion de rapoarte Securităţii”. Şi totuşi, Mircea Dinescu şi colegii săi nu fac practic nimic ca să clarifice relaţiile pe care le-a avut cu Securitatea Băsescu – un om care a îndeplinit şi el, în Occident, misiuni oficiale ale regimului Ceauşescu. Apropo de asta, continuu să sper că măcar în aceste două cazuri atât de importante reprezentantul foştilor deţinuţi politici, Constantin Ticu Dumitrescu va face el, în sfârşit, ceea ce colegii săi nu fac de atâta timp.

Pe timpul scandalului care l-a avut erou, una din puţinele observaţii de bun simţ ale lui Dan Voiculescu a fost că el este considerat colaborator al poliţiei politice în timp ce lucrul acesta nu se întâmplă şi cu ofiţerii de Securitate care s-au ocupat de el, şi care sunt bine mersi în continuare, nimeni negândindu-se să-i deconspire şi pe ei. Evident că aici avem de-a face cu un adevăr incontestabil. Mai mult decât cazul despre care vorbim, au fost situaţii de foşti deţinuţi politici demascaţi ca informatori în timp ce Colegiul lui Mircea Dinescu n-a avut nici cea mai mică problemă cu securiştii torţionari şi şantajişti din acele dosare. Sunt aproape şapte ani de la înfiinţarea CNSAS iar eu unul nu ştiu un singur caz în care această instituţie să fi făcut public ceva din nesfârşitele crime comise de ofiţerii şi generalii Securităţii. Poate fi ceva mai greu de explicat şi mai inacceptabil decât asta?

Şi pentru că, vorba poetului, toate-s vechi şi nouă toate, „noul” CNSAS nu pare nici el prea grăbit să facă ce ar trebui. De fapt o întrebare bună e chiar cât de nou e „noul” CNSAS, de vreme ce destui dintre oameni sunt aceiaşi. Dar şi de vreme ce – de aproape jumătate de an, iată – nou veniţii nu par să poată nici ei (nu par să vrea nici ei?) să aducă schimbarea mult aşteptată. O schimbare care dacă nu va veni, însoţită şi de altele desigur, ne va face şi mai incapabili să limpezim un trecut care ne-a adus şi ne aduce atât de mult rău. Şi ne va face să credem tot mai tare că toată zbaterea asta cu dosarele Securităţii ori cu „procesul coumunismului” nu-i altceva decât un circ prin care conducătorii de azi, ca şi cei de dinaintea lor, nu urmăresc decât să abată atenţia de la alte teme grave ale anilor post-comunişti, în care ei înşişi au o răspundere cât se poate de mare.