PARŢIAL INVADATORI, PE DEPLIN ROMÂNI

Liviu Cangeopol

Divergenţele de păreri dintre primii doi bărbaţi ai ţării (dacă nu-l socotim în învălmăşeală şi pe tov Văcăroiu, oricum beat) tind să se amplifice vertiginos pe un făgaş pornit în defavoarea impresiei generale. Probabil de pe vremea când cei trei ziarişti români scăpaţi din lanţ prin Irak au fost răpiţi şi eliberaţi la cerere pe un pumn de milioane din averea poporului sărac în cârdăşie cu un arab veros pripăşit în vălăhie, premierului mizericordios i-a încolţit în minte un plan de retragere armată de pe unde am apucat să invadăm alături de alţii. Sforile au început a fi trase cu câţiva asociaţi liberali din guvernul de coaliţie muribundă, dar roadele n-au fost dezvăluite decât cu altă ocazie aşteptată. Aceasta s-a materializat în accidentul care a dus la pierderea unei vieţi de ostaş român aflat în Afganistan, plâns cu lacrimi de hienă sensibilă de însuşi preşedintele Băsescu transmis în direct şi la o oră de maximă audienţă electorală.

Astfel se face că, în ziua de 29 Iunie, în plin Campionat Mondial de Fotbal presărat cu surprizele lui, premierul român şi-a anunţat superiorul, colegii şi subalternii în faţa proporului prostit, cu seninatate şi total pe nepregătite, propunerea de a-i abate pe la casele lor pe militarii români din misiunile de atras furia populaţiei băştinaşe din Irak. D-l Tăriceanu, uneori supranumit Moliceanu, a anunţat cu un glas din care eliminase sfiala că măsura a fost preconizată în urma unei dezbateri terminate unanim a Biroului Permanent al PNL şi că ministrul Apărării primise deja împuternicirea de a solicita CSAT revoluţionarul apel. Nu ştiu cum se face, că era de aşteptat ca serviciile noastre secrete aflate la cheremul preşedintelui Băsescu să-l fi informat din vreme măcar pe acesta de soarta impulsului premeditat, dar cert este că toţi s-au arătat surprinşi, bulversaţi şi amărâţi.

Cu ochii mereu la caşcavalul opiniei publice electorale, preşedintelui Băsescu nu i-a căzut bine la stomac vicleşugul liberal. Nici bine nu i se uscaseră pe obrazul încercat de vânturile misiunii comerciale din Anvers lacrimile vărsate la catafalcul eroului postum din Basarabi, că acum trebuia să devină brusc ipocrit pentru a nu-şi aliena partenerul occidental de afaceri şi invazii. Loaza liberală, de la care şi aşa avusese destule măgării de înghiţit, l-a pus în postura de a se pune rău fie cu propriul popor, fie cu marile puteri americano-anglo-saxone. Plus tentativa de subminare a autorităţii personale de preşedinte băgăreţ şi la toate priceput, cât şi, în măsura în care îi putea păsa, cea a cuvântului dat aliaţilor de război, parafat în Parlamentul patriei. Nici nu mai e de amintit aici surpriza aproape plăcută venită din partea unui premier machiavelic, de fapt, crezut până acum de mucava şi vorbe goale.

Surse scormonite la vârful PNL au dezvăluit că iniţiativa premierului este un răspuns de răzbunare pentru toate umilinţele îndurate de liberali din partea pediştilor băseştieni. Totodată, se pare că la baza uneltirii a existat temerea liberală că Traian Băsescu însuşi ar fi putut preconiza rapid o măsură similară şi n-ar fi fost strategic să li se fi luat înainte, mai cu seamă că lipsa de popularitate a liberalilor a atins, în ultima vreme, cote îngrijorătoare (potrivit unui sondaj comandat în secret de PNL şi ţinut la doseală).

De dragul încorporării patriei iubite în structurile NATO, responsabilii de la Bucureşti ar fi fost capabili să-şi invadeze satul natal (în fond, ce făcuseră înaintaşii lor în 1944, pentru a fi primiţi în structurile estice?), darămite o ţară îndepărtată şi cu dictatorul luat! Era un act de profund patriotism să ne aliniem cerinţelor NATO, oricare ar fi fost acestea. Să nu uităm că, în temeiul unor dorinţe asemănătoare, Emil Constantinescu, pe atunci primul preşedinte democrat al românilor, a cedat cu acte în regulă ucrainienilor seculari teritorii altminteri strămoşeşti. Ce mai conta acum scoaterea din producţia agricolă şi trimiterea câtorva sute de militari pârliţi unde şi-a înţărcat Sarsailă cămila?

Chiar dacă Parlamentul patriei a luat decizia de a trimite oştiri peste hotare în mod greşit, situaţia trebuia luata la cântărit şi, în urma drămăluirii finale, rediscutată sub coviltirul aceluiaşi for legislativ. Din NATO, probabil, ar fi mai complicat să fim daţi afară, atâta timp cât şi alţi membri s-au manifestat reticent. În mod liniar, ştiută fiind nervozitatea vest-europenilor faţă de intervenţia americano-română din Irak, ar fi de presupus că o eventuală retragere ar isca un spor de sprijin aderării României în Comunitatea Europeană, ţinta următoare a administraţiei de la Bucureşti. Pe cale firească, iniţitiva retragerii trupelor de pe unde se află trebuia să fi venit din toate direcţiile.

Un singur element neglijat şi cvasi-inexistent ar fi venit să adumbrească oportunismul politic al momentului: demnitatea naţională. După cum până nici istoria oficială n-a reuşit să ascundă, de fiecare dată când românii au fost atraşi ca proştii în aventuri internaţionale, au făcut ce-au făcut şi le-au terminat în cealaltă tabără. Pentru noi, trădarea a devenit simbolul suprem al înşelepciunii realiste. E stupid să te dai cu cel mai slab! Te afli în situaţia de a vedea o huidumă lovind cu pumnii un prăpădit, ar fi o lipsă de clarviziune să nu-i dai şi tu nenorocitului un picior în şale. Sau măcar un scuipat între ochi. Dacă nu se ştie cum se face şi sfrijitura se întăreşte cu vitamine compensate iar huiduma este împinsă pe la spate şi cade în genunchi, hop şi noi în apărarea celui urgisit, căci tocmai ne dţdusem seama de greşeală! 

Strâns cu uşa de evenimentele mediatice, Traian Băsescu a avut o reacţie extremă, acuzându-i pe ministrul Apărării şi pe d-l Tăriceanu de "atentat la interesul naţional al României". Acuzaţia, venind de la întâiul stătător al neamului, este extrem de gravă, chiar dacă va rămâne fără de urmări. Înainte vreme, o asemenea analiză era scurt urmată de o decapitare în văz public. Dar cum Traian Băsescu s-a obişnuit să zacă în aceeaşi oală cu soluţia imorală numită PUR (apoi PC), e greu de prevăzut că va fi apucat de convulsii la ideea perpetuării ţigăniei actuale. Aşa că d-l preşedinte ne oferă o ilustraţie cu flori de Balcani: "Singurele trupe considerate de ocupaţie pe teritoriul Irakului sunt cele britanice şi cele americane. Trupele române sunt chemate ca trupe de stabilitate. Trupele britanice şi americane nu se aflau sub egida ONU când au invadat Irakul. România a venit acolo când exista un mandat ONU.”

Acum ni se limpezesc privirile şi ni se liniştesc, în sfârşit, conştiinţele: deci nu noi suntem invadatorii, ci alţii, cu care ne-am aliat! Ehei, dacă ar fi ştiut săracul Tăriceanu! De câte complicaţii nu scăpa!

După care preşedintele a râs batjocoritor la adresa ministrului Apărării: "Atanasiu nu înţelege deloc limba engleză. A înţeles că se stabilea ceva despre retrageri, dar n-a înţeles dacă e vorba de toate trupele.” Ca întotdeauna, de vină este mijlocul de comunicare. Bietul ministru, dacă ar fi mers la şcoală măcar cât să prindţ clasa a X-a! Râsul preşedintelui a fost amar, că a avut de furcă ore în şir să le explice aliaţilor că nu e decât o glumă de pe la noi. Pentru români, însă, se pare că e grav: "Intrăm în Uniunea Europeană dacă nu va avea o influenţă foarte puternică Marea Britanie. Nu ştiu.” După care s-a întors către d-l Tăriceanu şi a spus cu tâlcul la vedere: "Regret că l-am numit prim-ministru.”

De regretat, cred că regretă toată lumea acum. Avem un consens aici, reprezentat şi de un sondaj realizat de Barometrul de Opinie Publică, potrivit căruia d-l Băsescu este plasat în fruntea clasamentului, cu 60%, iar d-l Tăriceanu la coada lui, atârnat de pulpana unui procent. Până şi Adrian Năstase are mai mult (5%). Dacă ţinem cont că sondajul a fost realizat în perioada 5 Mai – 21 Iunie, înainte de scandalul puciului liberal, situaţia actuală e de presupus a fi şi mai asimetrică. Din păcate, premierul va rezista atât cât vor permite interesele de context. La urma urmei, competenţa, onestitatea ori convingerile politice n-au nici o relevanţă, căci nu pe baza lor a fost numit.

O dată în plus, românii dovedesc lumii câte parale fac. Adică nu prea mult. O ţară mică, în curs perpetuu de dezvoltare pe loc. Cu lideri destul de meritaţi. Inclusiv între ei.

7 Iulie 2006