ANTIAMERICANISMUL ÎN POLITICA DE STÂNGA DIN GERMANIA

Leonid Gheorghian

În ţările democrate, exprimarea liberă a convingerilor politice este garantată de constituţie. Această garanţie poate fi folosită abuziv. Astfel, un profesor de liceu din Germania (deci un educator!) care lipise pe caroseria automobilului său o etichetă pe care era scris „Soldaţii sunt criminali” şi care fusese acuzat de către oficialităţi şi de conducerea armatei pentru insultă, a fost achitat de Curtea Constituţională a Germaniei, care, în numele libertăţii gândirii şi exprimării, l-a declarat nevinovat.

Această curioasă hotărîre judecătorească a fost dezaprobată de majoritatea populaţiei Germaniei, replica venind prompt în rubrica Scrisori de la cititori a revistei Focus: „Dacă este liber să se afirme că soldaţii sunt criminali, atunci tot atât de liber suntem să afirmăm că cei care au pronunţat o astfel de hotărîre sunt nişte specialişti idioţi!”

În Germania, simţămintele antiamericane nu sunt dominante. Antiamericanismul însă sare în ochi atunci când este propăvăduit, chiar indirect, de unii ziarişti, de unii politicieni, sau de unii redactori ai posturilor de radio şi televiziune aşa cum ne arată cele câteva exemple de relatate mai jos.

Urmare actului terorist din 11 septembrie 2001 asupra World Trade Center, s-a declanşat acţiunea din Afganistan. Chiar dacă Bin Laden nu a putut fi înlăturat, cuibul central de pregătire şi antrenament al teroriştilor a fost practic scos din funcţie. Iată însă că în presa germană, un anume Norbert Jacherz, pe vremea aceea redactor şef al revistei medicale Deutsches Ärzteblatt, semnează un articol de şase pagini în care condamnă acţiunea din Afganistan, împodobind articolul şi cu alte exemple cu coloratură antiamericană. Trebuie să mai arătăm că pentru răspândirea convingerilor sale antiamericane, Jacherz a ocupat din spaţiul revistei şase pagini, în timp ce articolelor de specialitate din această revistă medicală li s-a acordat mult mai puţin spaţiu – pentru unele chiar mai puţin de o pagină. Din columna explicativă care însoţea articolul aflăm că nu tot colectivul de redacţie a fost de acord cu publicarea acestuia, dar....mă rog, redactorul şef este...şef! În următoarele numere ale acestei reviste, la rubrica Scrisori de la cititori s-a putut vedea reacţia negativă a medicilor privitor la acest articol, în unele din scrisori arătându-se chiar consternarea, dar nu într-o măsură suficientă. De... scrisorile erau şi ele selecţionate.

Şi alte evenimente, trecute sau prezente, au constituit surse de inspiraţie pentru teoreticienii antiamericani. Războiul din Coreea, citat şi el negativ, a fost de fapt un război al Naţiunilor Unite. Dar ca totdeauna greul războiului a fost purtat pe umerii Statelor Unite. Argumentatorii populişti uită însă efectul de bază al acestui război, fără de care astăzi ar fi existat o singură Coree. O Coree precum cea de Nord, cu dictatură comunistă, foame, mizerie.

Criticile privitoare la intervenţia militară din Jugoslavia s-au referit şi ele la pierderile inerente, deşi nedorite, ale unui război, ocolindu-se şi aici rezultatul obţinut: stoparea genocidului. Şi astăzi se mai găsesc gropi comune în care au fost îngropaţi mii de civili, executaţi în cadrul acţiunilor de curăţire etnică!

Dar şi acest aspect din istoria contemporană balcanică este întors pe dos şi speculat nelogic de unii politicieni de stânga. Astfel, la întrebarea pusă de un ziarist american în cadrul unui talk-show difuzat live de televiziunea germană („Ce s-ar fi întâmplat în Jugoslavia dacă nu ar fi avut loc intervenţia militară?”), şeful fracţiunii partidului verzilor din Bundestag, Christian Schröbele, a răspuns: „Nu ar fi fost ucişi copii şi femei în bombardamentele americane.”

Schröbele este avocat. Nu ştim dacă logica argumentărilor sale i-a putut servi la o funcţionalitate eficientă a biroului său de avocatură, dar oricum, reuşind să se strecoare în politică şi-a putut asigura un venit apreciabil urmat de o pensie mai mult decât frumuşică.

Dacă în condiţiile libertăţii presei se pot auzi în televiziunea germană astfel de „panseuri” a la Schröbele, este mai dificil de înţeles comportamentul pe această linie a unor salariaţi din această branşă. Astfel, Claus Kleber, moderator al postului de televiziune german ZDF, îşi strecoară în programul de ştiri concepţiile proprii de politică internă şi externă, deviind de la linia rezonabilă de neutralitate şi independenţa a acestui prestigios şi apreciat post de televiziune.

Comentând în cadrul unui program de ştiri o hotărîre a preşedintelui Bush privitor la promovarea şi finanţarea unei noi acţiuni de cercetare a spaţiului cosmic, Kleber s-a exprimat astfel: „Ne-a întrebat Bush şi pe noi când i-a trecut aşa ceva prin cap?” Curioasă şi nelogică întrebare. Şi în continuare a enumerat în cadrul aceleiaşi emisiuni mai toate eşecurile şi accidentele ce s-au petrecut la lansarea sau aterizarea navelor spaţiale americane. Despre succedsele (grandioase!), nici o vorbă. Şi pentru a da o greutate şi mai mare coloraturii antiamericane, a continuat cu un interviu purtat cu un fizician de vârf al Centrului European Spaţial din Darmstadt (ESA: European Space Agency). Dar la toate întrebările tendenţioase ale lui Kleber, răspunsurile rămâneau în afara scopului propus. Şi pentru că la ultima întrebare răspunsul l-a nemulţumit total şi l-a scos din pepeni („Atât pe tărâm tehnic-ştiinţific, cât şi din punct de vedere financiar, în acest domeniu americanii ocupă locul de frunte”), Kleber a întrerupt intreviul în mijlocul frazei neterminate a interlocutorului său şi fără să-i mulţumească, aşa cum cer bunele maniere şi cum o fac toţi cilalţi colegi ai săi.

Cu ani în urmă, Kleber a fost corespondent la New York al postului german de televiziune ZDF. Ce nu i-o fi mers acolo?

Şi politica fostului guvern german roşu/verde a avut o nuanţă antiamericană. Gerhard Schröder, fostul cancelar, adoptase această linie atât din motive populiste, cât şi pentru a fi în ton cu Joschka Fischer, liderul partidului de coaliţie, fără de care nu ar fi putut rămâne la conducerea guvernului german. Dacă constituirea axei Paris-Berlin-Moscova a fost consecinţa intereselor economice ale Franţei şi Rusiei (contractele economice cu Sadam), participarea Germaniei la această axă a fost dictată şi de interesele personale ale lui Schröder.(După ce nu a mai fost reales cancelar, prietenul său Putin l-a răsplătit cu numirea în postul de şef al Societăţii Pipe Line ruso-germane NEGP, societate subordonată concernului rus Gazprom).

Lacrimile de crocodil pe care şi le-a şters Schröder demonstrative cu batista atunci când, în cadrul unei vizite în Statele Unite stătea în faţa ruinelor unde a fost odată World Trade Center, au fost elemente de scenariu în cadrul unei piese jucate în faţa reporterilor televiziunii americane şi germane. Talentul lui Schröder de a se prezenta în faţa mediilor în cea mai avantajoasă postură devenise bine cunoscut în Germania, dar nu i-a mai folosit la ultimele alegeri.

Să trecem la celălalt politician antiamerican din fostul guvern german: Joschka Fischer, vârful piramidei partidului Die Grünen (Verzii), care prin coalizarea partidului său cu Partidul Social Democrat s-a pomenit peste noapte vicecancelar şi ministru de externe.

Autodidact, cultura sa rezumându-se la domeniile economiei politice şi politologiei de nuanţă extremă stângă, şi-a câştigat existenţa în tinereţe cu ocupaţii ocazionale ca şofer de taxi, sau desenator cu creta pe asfalturile oraşelor mari şi a participat activ la manifestaţii violente antiguvernamentale în care poliţiştii au fost bătuţi cu pietre şi răniţi de sticle incendiare.

Ziarista germană Bettina Roehl a dezvăluit că în anii `70 Fischer aparţinea unui grup terorist din Frankfurt şi a publicat fotografii înfăţişându-l purtând casca în timp ce bătea pe stradă un ofiţer de poliţie german. După ce aceste fotografii au fost autentificate de cotidianul german Frankfurter Allgemeine Zeitung şi difuzate şi de televiziunea germană, vicecancelarul Fischer şi-a cerut oficial (după 30 de ani!) scuze faţă de poliţistul bătut.

Fotografiile îl arată pe Fischer luptând pe stradă cot la cot cu fostul terorist german Hans Joachim Klein (nume de cod „Angie”), care mai târziu în cadrul atacului terorist de la Viena împotriva Organizaţiei ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) a ucis un agent de securitate al OPEC-ului şi un poliţist austriac. Klein a fost arestat de serviciul de contraspionaj francez (DSI) şi extrădat în Germania, unde a fost condamnat la numai nouă ani de închisoare, pentru că a colaborat cu anchetatorii.

În anul 1997 DSI-ul arestează la Khartoum, în Sudan, pe infamul terorist Ilici Ramirez Sanchez (alias „ Carlos” sau „şacalul”). În cadrul interogatoriului făcut la Paris, Carlos a mărturisit că adjunctul său în operaţiunea OPEC, soldată cu victime şi luarea a 60 de ostateci, a fost teroristul german Hans Joachim Klein, care locuia în acelaşi apartament din Frankfurt cu alţi doi „revoluţionari roşii” ai acelor vremuri: Joschka Fischer şi Daniel Cohn-Bendit (actualmente membru al Parlamentului European!). În cadrul aceluiaşi interogatoriu Carlos a afirmat că armele folosite în acţiunea OPEC fuseseră păstrate în acel apartament.

Din articolul lui Ion Pacepa în National Review („Berlin’s New Antiamerican Axis – Fischerism Spreads – By Ion Mihai Pacepa – February 14, 2003) aflăm că într-un mesaj de mulţumire către Ceauşescu, Gadafi sublinia că operaţiunea OPEC nu ar fi fost posibilă fără ajutorul Departamentului de Informaţii Externe din România, care a furnizat planurile clădirii şi cel al grupului revoluţionar din Frankfurt, care a furnizat oameni şi arme.

Sibylle Krause-Burger descrie în biografia semioficială a lui Fischer că acesta, împreună cu Karsten Voigt, un funcţionar al tineretului socialist, a participat la organizarea manifestaţiilor violente, în care s-a afirmat că aruncarea cu pietre în „reprezentanţii sistemului” este o apărare legitimă împotriva tiraniei guvernului vest-german. Foarte semnificativ este faptul că, odată ajuns vicecancelar şi ministru de externe al Germaniei, Joschka Fischer l-a numit pe notoriul antiamerican Karsten Voigt (vezi fraza anterioară) secretar ministerial al resortului Relaţiilor cu USA din cadrul Ministerului de Externa al Germaniei.

Relaţiile lui Fischer cu organizaţia teroristă RAF (Rote-Armee-Fraktion) o confirmă veterana teroristă Margrit Schiller în cartea sa Es war ein harter Kampf um meine Erinnerung.”

Pacepa presupune că niciodată nu se va putea dovedi mai presus de orice îndoială legătura dintre Joschka Fischer şi KGB, dar el, ca fost şef al spionajului în România ceauşistă, ştie că în anii `70 mişcările teroriste şi antiamericane din Germania de Vest au fost finanţate de KGB şi DIE.

Cele relatate mai sus reprezintă o crasă afişare de nerecunoştinţă faţă de cei 405.399 de soldaţi americani care şi-au jertfit vieţile pentr a elibera Germania şi Europa de Vest de nazism şi faţă de milioanele de contribuabili americani care au cheltuit trilioane de dolari pentru reclădirea economiei distrusă de război a Germaniei, precum şi pentru protejerea Germaniei Occidentale de căderea în ghiarele comunismului. (Ion Pacepa în articolul sus- menţionat). Culmea ridicolului: Fischer urmează să fie invitat de o universitate din USA pentru a ţine un ciclu de conferinţe!

Cele câteva exemple de mai sus nu reprezintă opinia dominantă din Germania. Dar folosirea abuzivă a libertăţii presei poate prinde roade. În ce măsură, este mai greu de apreciat, mai ales că efectul poate avea succes nu numai în pătura analfabeţilor politici ci şi a celor de bună-credinţă, dar naivi, a căror putere de înţelegere se limitează la dorinţa realizării unor scopuri frumoase dar care ignorează modalitatea prin care acestea pot fi realizate.

Domnii la care m-am referit în exemplele de mai sus şi cei care au impresia că argumentele lor ar putea fi întemeiate, ar trebui să-şi reamintească, respectiv să se informeze, asupra trecutului apropiat al relaţiilor americano-germane, descrise în cele ce urmează.

În cartea Die Gefangenen (Prizonierii), una din remarcabilele lucrări dotate cu numesroase premii a eminentului ziarist şi cercetător documentarist german Guido Knopp, aflăm despre modul în care au fost trataţi prizonierii germani în SUA şi în Uniunea Sovietică.

În Uniunea Sovietică, din cei 5.750.000 de prizonieri au murit 3.3000.000 în lagăre de concentrare sau pe drumul spre aceste lagăre. În lagărul din Dubrovka, din cei 20.000 de prizonieri germani au supravieţuit numai câţiva. După capitularea armatei a 6-a germane la Stalingrad, din cei 92.000 de prizonieri s-au întors acasă numai 6.000, ultimii din ei după 13 ani! Drumul convoaielor de prizonieri prin pustiul de ghiaţă, pe jos, spre lagărele de concentrare din Rusia era un marş de foame şi de moarte. Cei care, sleiţi de puteri, nu mai puteau ţine pas cu convoiul şi cădeau pe drum, erau împuşcaţi de paznicii însoţitori. şi transportul cu trenul era inuman. Prizonierii erau înghesuiţi în vagoane de marfă neacoperite, atât de mulţi într-un vagon cât încăpeau stând în picioare. Cei care mureau pe drum erau pur şi simplu aruncaţi din tren în timpul mersului. Nu este cazul să mai arătăm aici şi cruzimile din lagărele sovietice.

Dar propăvăduitorii ideilor antiamericane din Germania uită, sau nu cunosc, sau ignorează intenţionat modul în care au fost trataţi sutele de mii de prizonieri germani în lagărele din SUA. Acolo, de la portul de debarcare prizonierii erau transportaţi în trenuri de persoane spre lagărele în care urmau să fie internaţi. Acolo aveau dormitoare în barăci confortabile, brutărie proprie, grădină (îngrijită de prizonierii internaţi), biblioteci (biblioteca lagărului de prizonieri din Dermot – Arkansas avea 9000 de volume!), puteau face sport şi puteau frecventa şcoli special organizate în care au putut studia limbi străine, istoria artei, istorie etc., sau să frecventeze cursuri pregătitoare pentru universitate. Prizonierii aveau dreptul de a lucra, plata făcându-se la tariful oficial. În fermele americane au lucrat – fiind plătiţi – 74.000 de prizonieri germani. Cu banii câştigaţi, prizonierii îşi puteau cumpăra la cantinele lagărelor şi articole pe care populaţia nu le găsea pe piaţă – pentru că aprovizionerea se făcea prin armată.

În lagărele americane prizonierii au avut posibilitatea de a-şi edita ziarele lor proprii. În anul 1945 se editau 80 de ziare, al căror tiraj creştea continuu. Astfel ziarul Der Ruf editat în lagărul de prizonieri din Camp Carson – Colorado, şi-a mărit tirajul dela 11.000 la 73.000 de exemplare.

Prizonierii primeau aceeaşi hrană ca şi trupele americane.

Grija cu privire la asigurarea condiţiilor umane de viaţă a populaţiei germane din teritoriile ocupate de trupele americane o atestă cererea lui Eisenhower către Combined Chiefs of Staff din 25 apr. 1955 din care cităm următorul fragment: „Dacă nu se va proceda imediat la aprovizionarea măcar elementară a populaţiei germane cu alimente, haosul, foamea şi epidemiile vor fi de neevitat.”

Trebuie să încheiem cu unul din cele mai interesante şi grăitoare episoade postbelice din timpul aşa-numitului război rece, puţin sau deloc cunoscut de generaţiile tinere din Germania şi ignorat de cei postaţi pe poziţii antiamericane.

Prin blocarea căilor de comunicaţie dintre Berlinul de Vest şi Germania de Vest impusă de Uniunea Sovietică (este vorba de renumita „Blocadă a Berlinului”), aprovizionarea Berlinului liber se putea efectua numai pe cale aeriană. Berlinul de Vest a putut supravieţui acestei blocade numai datorită ajutorului american. Coridorul aerian care lega Germania de Vest de zona vestică a Berlinului era împânzit de avioanele de bombardament americane, care de data aceasta în loc de bombe transportau alimente, combustibil şi alte mărfuri necesare locuitorilor din zona vestică a Berlinului. De-a lungul acestui coridor aerian avioanele zburau în şir neîntrerupt spre Berlin, iar cele ce şi-au lăsat încărcătura la Berlin, se întorceau goale, urmând să fie din nou încărcate şi trimise în acest interminabil dute-vino. Au fost desigur şi accidente în care piloţii americani şi-au pierdut viaţa. Filmele documentare făcute cu această ocazie arată relaţiile de prietenie ce s-au creat între piloţii americani şi populaţia Berlinului izolat. Nemţii au numit acele avioane de bombardament Rosinenbomber (bombardiere ce aduc stafide).

Desigur, comentariile negative privind unele măsuri politice ale altui stat sau chiar ale propriului stat sunt pâinea cea de toate zilele a presei libere şi este posibil ca unele din acestea să fie chiar îndreptăţite. Dar cât de fals este comportamentul antiamerican al celor patru militanţi citaţi mai sus şi al acoliţilor lor, ni-l arată aspectele relatate în acest articol.

Nu pot să nu închei cu cea mai recentă dovadă grăitoare că majoritatea populaţiei germane nu are sentimente antiamericane: în timpul meciului de fotbal din 17 iunie ce a avut loc la Kaiserslautern dintre echipele de fotbal ale USA şi Italiei în cadrul campionatului mondial de fotbal, spectatorii din tribună au susţinut frenetic echipa americană.

Iulie 2006, Bensheim, Germania