ACTUALITATEA UNEI TEME VECHI

Valerian Stan

Legislatura în curs e a treia în care cei aflaţi la putere proclamă restructurarea Guvernului şi a administraţiei publice un „obiectiv de maximă importanţă”. Şi tot a treia e în care sunt destule şanse să nu se întâmple nimic. Şi totuşi, în guvernarea trecută, a PSD, s-a mai schimbat câte ceva, în principal la nivelul ministerelor. Dar faptul acesta nu a fost prea concludent sub aspectul vocaţiei partidului lui Iliescu şi Năstase pentru modernizarea administraţei, pentru debirocratizarea ei şi reducerea costurilor guvernării. PSD a reuşit să mai facă câte ceva mai ales mulţumită faptului că s-a aflat singur la putere şi, prin urmare, nu a fost obligat să împartă cu alţii fotoliile, bugetele generoase şi toate celelalte binefaceri ale guvernării. Cum au fost obligaţi CDR-iştii înaintea lor iar acum Coaliţia „portocalie”.

Mult timp mi-a fost destul de neclar de ce presa şi organizaţiile neguvernamentale, îndeosebi think thank-urile de „politici publice”, nu se apleacă cu mai multă atenţie asupra temei „restructurării administraţiei”. Astăzi nu am nici un dubiu că multă lume nu înţelege cât de serioasă e problema la care mă refer. Ce birocraţie uriaşă şi ce costuri generează expansiunea, scăpată practic de sub control, a administraţiei publice – mă refer la administraţia publică centrală. Fără doar şi poate că tendinţa extensivă a administraţiei nu-i una specifică doar administraţiei din România. Ea caracterizează administraţiile din toate ţările lumii. Specialiştii vorbesc despre acest fenomen mai ales în legătură cu ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă în ultima jumătate de secol. Ei mai subliniază şi că, la modul cel mai general vorbind, fenomenul rezultă dintr-o tendinţă internă a administraţiei, o tendinţă naturală de a se dilata, de a prolifera. În ultimă instanţă ea reprezintă tendinţa generală pe care o semnala Baruch Spinoza atunci când scria că „totul tinde a persevera în eul său şi de a mări acest eu”. Aceiaşi specialişti au atras şi atrag în mod constant atenţia că statul modern, prevăzut cu un aparat administrativ enorm, trebuie să fie construit inteligent şi eficace pentru a nu risca să piardă de sub control acea parte a administrării treburilor publice pe care şi-a asumat-o. Statul este obligat să fie în aşa fel construit încât să nu rişte să fie lovit de neputinţă, în ciuda gigantismului său – sau tocmai din cauza acestuia. De asemenea, statul trebuie să se preocupe din ce în ce mai mult de numărul tot mai mare de instituţii, autorităţi, agenţii, de numărul tot mai mare de funcţionari şi de cantitatea tot mai mare de resurse cheltuite. Oamenii politici nu trebuie să uite că atunci când administraţia este prea dezvoltată ea constituie o putere în sine care tinde să dobândească tot mai multă putere şi să obţină avantaje şi privilegii tot mai mari.

Am ajuns să cred că multă lume nu înţelege cât de serioasă e tema despre care vorbesc după ce în urmă cu ceva timp am avut ocazia să mă ocup eu însumi ceva mai atent de ea (în cadrul unui proiect, în parteneriat, al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă şi Agenţiei pentru Strategii Guvernamentale). Cele câteva luni de documentare şi analiză în cadrul proiectului (care s-a ocupat de „agenţiile publice”, cele „guvernamentale” şi cele din subordinea ministerelor) au făcut foarte clar faptul că după 1990 numărul acestor structuri a crescut de la an la an, de la guvernare la guvernare, ajungându-se ca în momentul de faţă să existe în jur de 1.000 de asemenea „instituţii” (Agenţii Naţionale, Agenţii Române, Autorităţi, Administraţii, Comisii, Comitete, Institute, Oficii Naţionale, Oficii de Stat, Oficii Centrale, Inspectorate de Stat, Secretariate de Stat, Regii Autonome, Societăţi Naţionale etc etc etc). „Organigramele” şi bugetele lor au crescut şi ele de la an la an. În destule domenii s-a ajuns să existe agenţii care dublează sau chiar triplează diferite funcţii şi competenţe.

Câteva exemple concrete mi se par ilustrative. Pentru anul 2004, bugetul de venituri şi cheltuieli al Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii (ANRC) a fost de 305 miliarde de lei (dintre care cheltuieli de personal în cuantum de 110,2 miliarde de lei); pentru anul 2005 volumul veniturilor Autorităţii era prevăzut la 570 de miliarde de lei (din această sumă, 145 de miliarde urmau să acopere „cheltuieli de personal”); din compararea cifrelor, rezultă că bugetul pe 2005 a fost cu peste 80% mai mare decât în 2004 iar cheltuielile de personal mai mari cu peste 30%. În cazul Autorităţii Naţionale Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor (ANSVSA), alocaţiile bugetare pentru anul 2005 (578,9 miliarde) s-au dublat faţă de 2004 (288,4 miliarde) iar cheltuielile de personal aproape s-au triplat; iar asta, trebuie precizat, într-un timp în care despre „gripa aviară” nici nu se pomenea în România. La Institutul Naţional de Statistică (INS), în anul 2004 numărul de posturi a fost suplimentat cu 150, faţă de anul 2003. La Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC), alocaţiile bugetare pentru 2005 au crescut cu aproape 30% faţă de 2004 (53,2 miliarde faţă de 41,5 miliarde); ponderea cheltuielilor de personal în totalul cheltuielilor a fost de circa 40% în 2004 şi circa 30% în 2005.

Documentarea studiului a arătat inclusiv că în destule cazuri evidenţa patrimoniului imobiliar al acestor instituţii era mai mult decât aproximativă. Şi vorbim de un patrimoniu în valoare de sute de mii de miliarde de lei, care nu o dată este folosit complet ineficient, multe clădiri şi terenuri fiind indisponibilizate fără nici un beneficiu şi cheltuindu-se foarte mult cu întreţinerea lor.

Fără doar şi poate că lucrurile stau rău şi din cauza neglijenţei, a incompetenţei şi a oricărei viziuni cât de cât coerente în organizarea şi funcţionarea agenţiilor guvernamentale. De-a lungul timpului au mai existat intenţii de „inventariere” şi reorganizare a acestor agenţii – e devărat, au fost proiecte „sectoriale” şi niciodată vreo unul care să vizeze în ansamblu sistemul agenţiilor publice. Însă o altă explicaţie importantă a acestei stări de lucruri a fost aceea că agenţiile guvernamentale au fost privite de toate guvernările ca instituţii prin care putea fi recompensată o bună parte a clientelei politice a partidelor ajunse la putere. De multe ori în aceste instituţii şi-a găsit sinecuri mănoase o armată de „bugetari”, oameni al căror unic merit erau rudenia sau legăturile de afaceri ori de prietenie cu politicienii ajunşi la guvernare. În plus, din ceea ce am reuşit să documentez de-a lungul mai multor ani, bugetele de cele mai multe ori foarte mari ale agenţiilor au ajutat, mai ales prin contracte grase de „achiziţii publice”, să înflorească destule dintre afacerile oamenilor politici şi ale familiilor lor. Altfel spus, corupţia şi birocraţia s-au aflat aici ca la ele acasă

Aşadar, dacă Guvernul actual chiar are de gând, aşa cum a dat deja câteva semnale, să se ocupe serios de tema „restructurării administraţiei”, are o ocazie excelentă de a se ocupa de o problemă cu adevărat serioasă. Prin care ar reuşi să modernizeze şi să optimizeze un important segment al administraţiei publice – poate cel mai vulnerabil în momentul de faţă – dar şi să disponibilizeze o cantitate uriaşă de resurse, fonduri bugetare mai ales. Fonduri care ar putea să acopere nevoi cât se poate de stringente, amânate dintotdeauna din cauza, nu-i aşa, „bugetelor de austeritate”. Rămâne de văzut dacă actuala guvernare va opta pentru asta sau va găsi şi ea că interesele fiecăruia dintre partide e mai important decât orice interes general. Interes general care mă tem că s-ar putea să sune destul de caraghios chiar şi pentru d-nii Băsescu, Tăriceanu sau Voiculescu.