ARTA PUCIULUI LA ROMÂNI

Andrei Vartic

„...pacea mândră, bine asigurată, a lui Ştefan.”
Nicolae Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare

Necunoscută şi nemiloasă, grandioasă şi grandomană, sângeroasă şi sângerândă, straşnică şi incredibilă, cutremurătoare, mai cutremurătoare decât toate istoriile pudrate ale imperiilor europene, este istoria poporului român. Fiecare îşi poate da exemple pe acest făgaş, chiar şi pe cele bocitoare sau batjocoritoare. Fiindcă poporul român este un popor a-tipic, unul care s-a înverşunat să reziste sedentar, anonim şi ortodox la hotarul cel mai nomad al tuturor hotarelor europene. Un popor pentru care scrisul, sau „vorba lungă”, sau felul de a bea cafeaua sau poloboacele de vin sau ţuică, au fost mereu încercate şi întrecute de fapte (încă nu s-a născut, cu părere de rău, şi asta poate e spre bine, Shakespearul care să descrie anume aceste fapte!), unele mai socratice decât cea a lui Socrate (vezi moartea lui Mircea Vulcănescu sau patimile lui Pan Halipa în închisorile comuniste), altele mai hidoase decât toate hidoşeniile lumii (vezi atrocităţile Mineriadelor sau alungarea unui milion de români din Basarabia după crearea artificială a republicii Moldova la 27 august 1991). Fenomenale ne sunt mănăstirile, dar şi Marile Adunări Naţionale (ultima s-a întâmplat la 27 august 1989, la Chişinău), uriaşi schivnicii meditativi, universali Eminescu, Brâncuşi sau Enescu, dar încă şi mai grandioasă, neogoită, demenţială, de mărimea viiturilor distrugătoare ale Dunării şi Carpaţilor, este lupta românilor pentru putere (în majoritatea cazurilor o luptă anonimă, imprevizibilă, nebăgată în arhive şi letopiseţe, ne-luată în seamă nici măcar de actorii acestei lupte). 

Pentru argumentarea ştiinţifică a celor spuse mai sus am putea număra hatmanii, logofeţii şi, mai ales, domnitorii (de o zi, de o lună, de un an) care au organizat puciuri în istoria poporului român. Şi vom vedea „foarte clar” (această sintagmă a devenit de la un timp un fel de a spune la tot pasul cele mai gogonate minciuni pe la conferinţele de presă) că numărul lor, a puciştilor, este egal cu numărul capetelor lor tăiate. Dintre aceştia numai unul singur a murit de moarte bună (dacă nu luăm în calcul podagra, de care a suferit şi rivalul său magnific, Muhamed al II-lea, pe care l-a şi umilit în câteva rânduri). Adică şi de bătrâneţe, şi în scaunul cucerit prin puci, şi cu modelul Putnei arhivat în zeci de alte biserici. Este vorba de Ştefan cel Mare, cel mai „mare român” din toate timpurile (a domnit 47 ani, iar la moarte ţara îi spunea „sveti”, adică sfânt) (să ne fie iertată această nominalizare fără drept de apel, dar ridicarea lui Carol I până la rangul de „mare român” de către postmoderniştii ancoraţi în TVR este neserioasă, atâta timp cât acest Carol I nu şi-a cucerit cu sabia în mâini onoarea şi tronul, nu a lăsat o Curte de Argeş în urma sa, nu l-a pupat pe obraz pe moş Ion Roată, acolo unde a scuipat boierul, iar averile şi le-a primit ca soldă pentru şedere nemţească pe tron românesc). Acest Ştefan Muşatin, copilandrul bălan de 18 ani, din mamă olteancă şi tată moldovean, venea spre Suceava, pe banii şi vitejia lui, împotriva unchiului Petru Aron (ucigaşul tatălui său) atât de vijelios (cu „arta războiului” învăţată la unchiul Iancu de Hunedora şi vărul Vlad Ţepeş) încât îngheţa în vine tot sângele vrăjmaşilor şi se aşternea la pământ toată iarba Siretului (vorba lui Sadoveanu). Şi în acel aprilie de la 1457, în joia mare a Paştelui, o fi fost aceste ierburi încă destul de uscate... Şi tot Ştefan a tăiat atât de năprasnic cele câteva capete rătăcite (a nu se uita puţinătatea lor în comparaţie cu mulţimea bisericilor construite!), că imediat a pierit toată pofta pentru orice fel de „retragere” nedorită sau neştiută de Domn.

Dar să urmărim aici măcar un pic subiectul puciului în strălucitele arte medievale româneşti. Pictura lui Anastasie Crimca, el însuşi un mare „trăitor” printre atrocităţi legendare, e roşie de sângele inocenţilor, dar şi a celor care şi-au pierdut capul în lupta pentru putere. De la miniatura de aur a apostolului Luca, de Gavril Uric, şi până la cea de sânge a apostolului Luca, de Anastasie Crimca (vezi „Apostolul”, 1609) nu e numai o distanţă de 171 ani, ci şi o prăpastie de orori pe care epoca lui Alexandru cel Bun nu le prevestea. Şuieratul săbiei pictată de acelaşi mitropolit Crimca în „Îngerul mâniei pedepsind pe David” (vezi „Psaltirea”, 1616) ar putea fi de învăţătură oricărei şcoli de „arte marţiale”. Ororile acelor vremi le regăsim tragice şi în slova „Psaltirii” lui Dosoftei („Ca neşte iarbă tăiată/ M’iaste inema secată...”), dar şi în balada „Iordachi al Lupului” („De păr lung îl apuca,/ Pe covor îl întindea/ Şi din zbor capu-i tăia...”)... Şi din versul lui Miron Costin („A lumii cântu cu jale cumlită viaţă...”), unde strigă jalnic viaţa capului său, tăiat fără milă la ordinul lui Constantin Cantemir. Şi picturile, anonime dar geniale, trebuie să le recunoaştem strămoşilor noştri acest merit, de pe zidurile exterioare ale unor biserici, abundă în scene de o violenţă sălbatecă (vezi scena tăierii capului Sfântului Ioan cel Nou pe faţada de sud a Voroneţului), dar şi de o apropiere de Dumnezeu unică în peisajul creştinătăţii (vezi şi sihaştrii pictaţi la Bălineşti, în epoca lui Ştefan cel Mare). Scene pe care, de altfel, le regăsim în toate letopiseţele de la Grigore Ureche încoace şi încolo („Pre Moldova este acest obiceiu, de pier fara de vină...”). Iar letopiseţul bistriţean, „scris”, se pare, de Ştefan cel Mare anume pentru acest destin, începe cu necruţătoarea statistică a anilor domniei lui Dragoş („mitologicul” a domnit... 2 ani).

Or, raţionamentul loviturii de stat la români, din câte se vede, face parte, iară a-tipic, din logica cea sinistră a interesului naţional. Ce a motivat pe fiii şi nepoţii lui Alexandru cel Bun să se nimicească într-un iureş pe care este greu să-l citeşti fără să te îngrozeşti? Intrigile monarhiilor din jur? Poate! Pe acest făgaş se croiesc destule scenarii de anihilare, fiindcă orice stat, cât de bicisnic ar fi, îşi doreşte cu străşnicie vecini şi mai bicisnici. Dar până la urmă „pohta ce-o pohteau” toţi pretendenţii la domnie în epoca de după Alexandru cel Bun era mărirea cu orice preţ, pentru un timp cât de mic, măcar de un an, de o lună, de o zi. Or, lista domnitorilor români este imensă. Calculat pentru epoca de la Basarab I şi până la Unirea Principatelor, timpul unei domnii este de vreo 2,2 ani per domnie (Dragoş a domnit exact „cât trebuie!”). Cum de nu a învăţat nici un „pucist” această lecţie? Cum de au continuat să năvălească unul peste altul, să moară fără nici un sens pentru o domnie atât de mică şi nesigură? Nu există răspuns la această întrebare (altul decât „lipsa fricii de moarte”, de care vorbeşte Mircea Vulcănescu). Un lucru esenţial este, totuşi, de remarcat pentru toate aceste domnii scurtate de capetele tăiate ale pretendenţilor: epocile în care şi-au dorit cu patimă „scaunul domnesc” au fost foarte neclare în planul situaţiilor externe, imposibil de „aranjat” din cancelariile de la Suceava sau Bucureşti. În acelaşi timp, setea de harţă internă necontenită (vezi şi războiul mitic dintre păsări şi animale în „Istoria ieroglifică”, poate cel mai bun roman parabolă european), caracterul neogoit al pretendenţilor la domnie, încrâncenarea luptei pentru un tron de nimic (din punctul de vedere al palatelor imperiale de la Constantinopol,Viena sau Petersburg) stingea mereu focul nesaţului extern de a cuceri principatele româneşti (dacă vor să se ucidă între ei, ucigăse!). Şi dădea şanse, nesperate de alţii, pentru a armoniza delirul luptei pentru putere cu îngânarea doinei, transcedentalul baladei, zborul căluşarilor, arhitectura Putnei şi păstrarea în devenire a neamului românesc.

Or, lupta pentru putere la români a fost (şi este) un fel de blestem benefic. Pe cât de nebuni erau în lupta fraticidă, pe atât de imprevizibili deveneau în lupta contra străinilor. Românii s-au tăiat înde ei, dar au tăiat şi foarte mulţi străini (Ştefan cel Mare nu lua prizonieri, iar câmpul de ţepi ale lui Vlad Ţepeş îl cutremură la 1461 chiar şi pe Mahomed al II-lea). Au tăiat „şi pruncii din burţile mamelor” (vezi şi „Tăierea pruncilor” în tetraevangheliarul de la 1568), dar şi-au apărat nebuneşte „sărăcia, şi nevoile, şi neamul”, au construit superbe biserici şi s-au rugat şi lui Dumnezeu ca cei mai vrednici călugări (Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanul). Şi, în acelaşi timp, Principatele şi România nu au devenit niciodată raiale turceşti sau raioane ruseşti. România nu a fost hăcuită ca şi Polonia, nu a fost ataşată Imperiului de la Viena, ca şi Ungaria, nu a fost raia turcească ca Bulgaria. Asta ne este mândria, asta ne este groaza şi ruşinea, asta ne este măreţia! Desigur, românii au avut un teritoriu matcă de refugiu, Ardealul, şi unul de schimb şi de sacrificiu – Basarabia (cum susţine pe bună dreptate Ion Ungureanu şi pentru care România ar trebui să ridice măcar un monument al recunoştinţei). Dar a mai fost şi un număr foarte mare de hatmani, logofeţi şi domnitori cărora li s-au tăiat capetele la momentul potrivit. Chiar şi în epoca modernă tactica aceasta, a uciderii celui de pe tron sau a aproapelui de lângă tron, a fost practicată fără prea multe prejudecăţi. Uciderile lui Armand Călinescu, Nicolae Iorga, Ion Antonescu, şi, mai încoace, a lui Nicolae Ceauşescu, ne stau mărturie. Nici capul Elenei Ceauşescu nu a fost cruţat... Fiindcă a accepta coroana însemnă la români să accepţi şi prăbuşirea capului tăiat la picioarele tale. De Demon sau Înger. De Domnitor. De Logofăt. De Hatman.

Cine vine la putere prin puci, de alt puci moare. Cine vrea să dea jos prin puci un domnitor puternic nu are nici o şansă de a scăpa de „odiosul Thanasos” (Hesiod, Theogonia, v.211). Toţi pretendenţii sunt ucişi, dar asta, straniu lucru, nu e de învăţătură pentru cei care vin din urmă. Mai mult, moartea celui din faţă îi aţâţă încă şi mai tare pe cei care vin ca să lupte şi să moară doar pentru strălucirea de o clipă pe tronul nostru de lemn simplu şi anonim. Cu o singură nuanţă: doar cel care aduce ţării o „pace mândră, bine asigurată”, domneşte mult. Asta e nimicnicia, dar şi măreţia istoriei la români (Movileştii, care tot s-au ucis între ei, au ajuns domnitori şi mitropoliţi din oameni simpli), istorie pe care nu ne-o putem nici demitiza, nici demoniza, nici sanctifica, nici scoate din gene. Puciul „retragerii din Iraq”, de la 29 iunie 2006, ne demonstrează încă odată că suntem în continuare asemănători ca două picături de apă cu strămoşii noştri. Oglinda istoriei lor ne arată tot adâncul sufletului nostru, dar şi rotunjimea cupolelor Putnei sau a Hurezilor, dar şi sângele vărsat pentru a face posibilă anume această apropiere de Dumnezeu. Chiar dacă puciştii se apără cu acoperişul prefixial al lui „a” (vezi variaţiunile termenului „a-Thanasos” în limba română) scăpare de la acest destin naţional nu există. Şi nu va exista. Fiindcă în ascuţimea paloşului numai la români se vede strălucirea stelelor.