ÎN PARLAMENT, CA ÎN CODRU?

Valerian Stan

Multă lume s-a împăcat demult cu gândul că destui dintre parlamentarii români văd în poziţiile lor oficiale o foarte dulce sinecură. Iar asta constituie una din cauzele pentru care publicul are o percepţie constant proastă despre Parlament.

Privită din această perspectivă, ideea Institutului pentru Politici Publice de a pune sub lupă fenomenul absenteismului parlamentar poate să pară o întreprindere vrând să demonstreze adevăruri deja ştiute. Şi totuşi, demonstraţia era foarte necesară. De altfel, proiectul IPP a făcut mai mult decât o demonstraţie. El a reuşit inclusiv să îmbunătăţească regulile transparenţei procedurilor de vot în cele două Camere ale Parlamentului. În urma demersurilor consecvente ale reprezentanţilor organizaţiei, începând cu februarie 2006 la Cameră şi aprilie 2006 la Senat, cetăţenii – şi oricine altcineva, dar beneficiul este mai ales al lor – au posibilitatea ca pe pagina de internet a Camerelor să găsească afişată situaţia nominală a voturilor aleşilor lor la fiecare lege ajunsă în dezbaterile din plen. Cu alte cuvinte, au un instrument cum nu se poate mai eficace prin care pot urmări activitatea celor pe care ei i-au votat.

Analiza IPP şi-a propus să privească absenteismul parlamentar atât ca fenomen în sine cât şi ca un fapt care cauzează prejudicii serioase calităţii procesului legislativ. Sunt demult un fapt cotidian imaginile de la jurnalele Tv în care deputaţii şi senatorii votează cu ambele mâini (iar uneori, după calitatea legilor, probabil că şi cu picioarele) ca să-şi acopere colegii chiulangii. Or aşa ceva nu poate să nu prejudicieze grav procesul legislativ. Cu alte cuvinte, atunci când un parlamentar votează şi pentru colegii absenţi, cu cartelele acestora din urmă, o consecinţă e că legile ies mai proaste iar alta că banii publici sunt delapidaţi. Adică încasaţi fraudulos, nemeritat, de acei deputaţi şi senatori care în evidenţele zilnice ale instituţiei figurează prezenţi deşi în realitate au absentat – de cele mai multe ori nemotivat, cum se va vedea.

În toamna anului trecut, IPP a cerut conducerii Camerei Deputaţilor informaţii privind prezenţa deputaţilor la lucrările Camerei în lunile noiembrie şi decembrie 2005, respectiv despre motivarea absenţelor deputaţilor în perioada amintită. Inutil să mai spun că demersul asociaţiei era deplin legitim, fiind întemeiat pe dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii accesului liber la informaţiile de interes public. Convinşi ei înşişi de lucrul acesta, domnii deputaţi au răspuns la timp şi aproape complet solicitării IPP. Ceea ce se pare că ulterior au regretat foarte tare. Pentru că experţii IPP, aşa cum era şi firesc, au supus informaţiile primite unei confruntări stricte cu reglementările aplicabile în materie, cele ale Regulamentului Camerei Deputaţilor. Şi ce-a ieşi n-a fost deloc pe placul domnilor deputaţi.

Spuneam că, deşi proba adevăruri ştiute, demonstraţia celor de la IPP a fost foarte necesară. Şi a fost foarte necesară pentru că a probat cu date cât se poate de concrete un adevăr de care nimeni nu se îndoia dar pe care până atunci nimeni nu-l confirmase atât de inechivoc, inclusiv, cum spun, prin raportarea strictă la reglemetări foarte precise. Reglementări care, în esenţă, spun aşa (altminteri lucruri de un bun simţ elementar, chiar dacă uneori puţin cam lacunare): deputaţii au obligaţia să participe la lucrările Camerei şi ale comisiilor permanente din care fac parte; în caz că absentează nemotivat, pentru fiecare zi de absenţă deputatului i se reţine din indemnizaţie suma corespunzătoare şi diurna de deplasare. Regulamentul Camerei are câteva prevederi şi cu privire la motivarea absenţelor deputaţilor. Lacunare sunt mai ales acestea şi mai ales sub aspectul procedurilor şi a reglementării precise a cazurilor în care absenţele pot fi considerate ca motivate.

Dar să ne oprim la câteva dintre constatările IPP. Una e că absenteismul parlamentarilor a devenit o problemă tot mai serioasă, pe care uneori nici chiar partidele n-o mai pot contesta – atunci când conducerile acestora nu se plâng deschis de ea. Alta, că deşi Regulamentul Camerei stabileşte că, atunci când nu pot participa la activitatea Parlamentului, deputaţii au obligaţia să informeze printr-o „motivaţie” scrisă, vizată de liderul grupului din care face parte, Biroul Permanent, în practică lucrurile se petrec cu totul altfel. Şi nu-i deloc o întâmplare că IPP a constatat foarte multe cazuri în care „liderii de grup <avizează> în bloc o întreagă listă cu nume de deputaţi, fără precizarea motivelor; cel mai adesea liderul îşi motivează sieşi absenţele; cererile de aprobare a absenţelor, prezentate de către deputaţi, au la bază motive precum: înfiinţarea de filiale ale partidului în ţară, participarea la adunări locale ale partidului din care fac parte, motive care nu au legătură cu responsabilităţile parlamentare, ci cu propriile cariere politice; parlamentarii invocă raţiuni de întărire a relaţiilor parlamentare externe, pentru a se putea deplasa la activităţi ale diferitelor familii politice de pe plan internaţional, pe banii Camerei, sau chiar la întruniri externe care au legătură mai degrabă cu propriile hobby-uri, decât cu interesele Camerei Deputaţilor”. Nu în ultimul rând, mai reţine studiul IPP, „deputaţii invocă numeroase activităţi în circumscripţie, chiar şi în zilele când ar trebui să se afle la Parlament, la adăpostul faptului că nu există mecanisme eficiente care să verifice afirmaţiile lor”.

Cu alte cuvinte, inclusiv din cauză că Regulamentul Camerei este deficitar, destui deputaţi chiulesc producând motivaţii în mod evident inacceptabile. Câteva exemple dintr-un şir extrem de lung: liderul de grupului liberal, Crin Antonescu şi-a motivat nu mai puţin de 9 zile absente – 9 zile, în 2 luni! – cu un vag şi nelegal „întâlniri politice ”; liderul grupului parlamentar al Minorităţilor Naţionale, deputatul Varujan Pambuccian în calitate de lider de grup şi-a „avizat” propria motivare a 9 zile de absenţe cu explicaţia că a participat la conferinţe pe teme de tehnologia informaţiilor (cineva care nu-l cunoaşte bine ar putea să creadă că d-l deputat are probleme cu limba română, în care”participarea la activitatea Parlamentului” chiar asta înseamnă, şi în nici un caz conferinţe de IT sau altele asemenea); sau: „deputatul Bogdan Pascu, lider de grup al Partidului Conservator cere motivarea absenţelor deputaţilor aparţinând acestui grup parlamentar, inclusiv absenţele sale, pe care le avizează, aducând ca singură motivare pentru întregul tabel prezentat (tabel deci, şi nu cerere individuală! – sublinierea mea) că <motivele pentru care nu şi-au înregistrat prezenţa sunt bine întemeiate”. Şi cine ar cuteza să nu creadă un parlamentar român pe cuvânt? În sfârşit, enumerarea IPP e lungă, în ea regăsindu-se – cum altfel? – parlamentari din toate partidele politice.

Cum era şi firesc, IPP a făcut publică analiza sa. În plus, pentru a completa documentarea sub câteva aspecte care mai cereau asta, organizaţia a solicitat informaţii de cam acelaşi gen vizând o perioada din prima parte a acestui an. A fost momentul în care domnii deputaţi au luat foc. Mai întâi au refuzat explicit să mai dea orice alte informaţii (la care IPP a procedat fix aşa cum avea legalmente dreptul – a dat în judecată Camera Deputaţilor; şi bineînţeles că, tot legal vorbind, domnii deputaţi n-au fix nici o şansă să scape fără o condamnare ruşinoasă). Apoi, ca să-şi verse tot năduful, membrii Biroului Permanent au pus de o şedinţă în care s-au dedat la unul din cele mai dure atacuri pe care o organizaţie neguvernamentală l-a avut de suportat din partea politicienilor. „Ajunge!”, au strigat ei, „am îndurat destul de la aceşti mincinoşi ordinari” (de ce „mincinoşi”, n-a reieşit de nicăieri din stenograma cât un roman a şedinţei deputaţilor furioşi). Organizaţiei i s-a imputat, “rea voinţa”, „prostia”, „ofensiva antidemocratică” împotriva unei instituţii fundamentale a statului de drept ş.cl ş.cl. PSD-istul Ponta şi PRM-istul Bolcaş au dat tonul unui concert infam – să-mi fie iertat ultrajul – din care n-au lipsit, aşa cum le stă bine, nici celelalte partide. Nu mă îndoiesc că reprezentanţii IPP vor duce în instanţă stenograma şedinţei, din care, ca să-şi motiveze sentinţa, judecătorii nu vor mai avea decât să reproducă pasaje întregi. Inclusiv pe acelea în care parlamentarii vorbesc despre măsurii viitoare menite să restrângă drastic accesul organizaţiilor neguvernamentale la informaţiile de interes public care îi privesc.

Indicutabil că reacţia deputaţilor nu e câtuşi de puţin întâmplătoare. Ca şi cu alte ocazii, IPP a atins cu programele sale un punct extrem de nevralgic al aleşilor neamului – acela în care poziţiile lor publice reprezintă pentru destui dintre ei o sinecură cum nu se poate mai dulce şi mănoasă. Pentru destui deputaţi şi senatori, demnităţile pe care le ocupă sunt nu numai o sursă de venituri mult peste standardele lor de competenţă, dar şi poziţii din care îşi servesc excelent afacerile proprii (mai ales pe acolo trebuie căutaţi domnii parlamentari atunci când nu-s de găsit pe băncile Parlamentului).

În sfârşit, o problemă serioasă care se pune este cea a valorificării excelentului studiu al IPP. Mai exact, al urmărilor pe care el ar trebui să le aibă. Pentru că tema nu e una oricare iar felul în care au tratat-o deputaţii constituie o ameninţare explicită, practic fără precedent, la adresa accesului neîngrădit la informaţiile de interes public şi nu numai. O ameninţare care are toate şansele să fie pusă în practică dacă, între altele, societatea civilă nu va reacţiona solidar şi pe măsură. După cum cred, ca să mă opresc aici, că Delegaţia Comisiei Europene la Bucureşti are în cele întâmplate un episod căruia ar merita să-i dea toată atenţia, şi care, mă gândesc, poate că ar trebui consemnat ca atare chiar în Raportul proxim al Comisiei Europene, de peste numai câteva săptămâni.