NOI CIORDIM, NU MUNCIM!...

Cristian Hubali

Una dintre metehnele cu care ne-am ales după ‘89 este furtul. Ne stă încă undeva în conştiinţă să parvenim, ca Cicikov şi Nozdriev din “Sufletele moarte” gogoliene, să ne păcălim unii pe alţii prin vorbe cusute cu şiretlicuri, să recurgem uneori chiar şi la sentimentalisme pentru a ne atinge scopurile. Cred că această tentaţie nu ne va dispărea din minte nici dacă ni s-ar face spălături cerebrale, asemeni celor din Gulagurile lui Soljeniţin. Avem darul de a ne continua “studiile” obţinute în epoca medievală a anilor comunişti, când muncitorii de la abatoare şi-au clădit averi colosale cărând produse alimentare cu sacii şi distribuindu-le cunoştinţelor prin metoda “banu’ şi chiolhanu”.

Suntem stăpâniţi până şi de mirosul fin al ciupelii. Indiferent de situaţie, românu’ mioritic se gândeşte cum să pună mâna pe ceva, cum să mai strângă nişte lovele, fie ca să le bea la cea mai ordinară crâşmă, fie ca să le adune la ciorap, la economiile din bancă, pentru îndeplinirea visului de a-şi închega o locuinţă. Maladia ciordelii nu ţine cont nici de vârstă, nici de profesie, nu variază de la o persoană la alta. Ea există în noi, cu precizarea că unii se pot abţine de la “a-şi mânji degetele”, iar alţii nu. Oricât bănet ar deţine, ochii tot lacomi vor fi şi vor străluci la apariţia unui fond “Phare” sau la rectificări bugetare. În România ne izbim astăzi, din păcate, de o sumedenie de cazuriconcludente, de la tunurile RAFO şi până la moşiile detectivului sub acoperire Adrian Năstase, distribuit în rolul principal al piesei Mătuşa Tamara. Asemenea momente de prăpăd financiar, realizat pe spatele contribuabilului român, pe al bătrânelelor care-şi scot ultimele monede dintr-o batistă ponosită ca să nu fie datoare statului, n-au mai fost întâlnite în România de pe vremea iobăgiei. Atunci ţăranii trăgeau biciuiţi la plug, murind de foame pentru luxul şi desfrâul boierilor. Poate că ar trebui o nouă “Răscoală” pentru ca lucrurile să revină cât de cât la normalitate, dar un’ te pui cu caracaţita securisto-comunistă care a împânzit patria. Când se va mai “Mişca ţara”, dacă se va mai mişca vreodată, nu vor mai arde conace în văpăi şi boierimea actuală nu va mai fi fugărită de “revoluţionari” cu furci, topoare, sape şi târnăcoape. Va sta însă, bine mersi, la căldură, la linişte şi se va bucura de intrarea în UE.

Pentru “Bombonel” va fi frumos să admire din cucuieţii de la Cornu’ marea recoltă agricolă a oamenilor arşi de soare şi bătuţi de soartă. Pentru “DIP” (abreviere de la Dan Ioan Popescu) va fi aproape o plictiseală cruntă dacă nu-şi va mări cu obstinaţie “reşedinţili” de la munte, mare şi şes. Pentru Marian Iancu, un rege al tunurilor postdecembriste, arestul preventiv va fi ca o pură navetă de serviciu cu trenul personal între halta Cotofeni şi gara Craiova.

E deja de-a dreptul legal ca membrii guvernului să comită furturi la lumina zilei şi să fie pedepsiţi doar de ochii lumii prin procese interminabile cu sfârşit anticipat. Apoi te trezeşti că un neica Miki Şpagă, fost de altfel secretar al Guvernului, e declarat nevinovat după ce a înnobilat jocul alba-neagra prin vecinătăţile Parlamentului. Şi, ca tacâmul să fie complet, mai dă şi statul în judecată, ca să ceară “daune morale”. Noi plătim, el se alege cu miliardele, apoi le împarte cu cei ce l-au judecat şi i-au făcut dosar penal. Parcă nu ne-am mai dori asemenea exemple, parcă ne-am săturat de circoteca arestărilor şi a eliberărilor, parcă suntem prea “miserupişti” şi tolerăm la infinit să fim mereu furaţi ca-n codru.

Dar, în loc să realizăm ceva şi să luăm măsuri, ne luăm după ei. “Ce? Păi dacă a furat ăla, de ce să nu fur şi eu?”, îşi spune muncitorul de la drumuri şi poduri. şi uite-aşa, dacă îţi trebuie bitum, mortar sau pietriş, dai fuga până la cea mai apropiată şosea în construcţie. Dai şi tu câteva sute de mii, o sticlă de şliboviţă şi câteva pachete de ţigări şi ţi se trimite acasă un camion cu cele trebuincioase. E greu de spus dacă ne vom schimba năravurile în câţiva ani, de la omul simplu până la preşedintele ţării: toţi au mania de a fura. Îmi amintesc cu stupoare de bomba Caritas, promovată chiar de Ion Iliescu, pe atunci şef al statului, de căderea băncilor ca după un cutremur de 8 grade pe scara Richter, de concubinajul CEC-FNI care a falimentat buzunarele a sute de mii de oameni şi de multe altele. Hoţii nu mai sunt hoţi, iar păgubiţii sunt mai vinovaţi ca niciodată: “Cine v-a pus să investiţi banii acolo?!”.

Noi ciordim, nu muncim! Acesta a fost, este şi va fi sloganul României anului 2006. Vrem, nu vrem, asta e realitatea. Spitalele sunt lacustre, agricultura e uscată, învăţământul se analfabetizează, oamenii sunt din ce în ce mai săraci. În acest ritm, România mai are un pic şi-şi va fura şi sufletul.

Bucureşti, 29 Iunie 2006