LIBERTATEA PRESEI ŞI JUSTIŢIA: VAI DE ELE

Valerian Stan

În urmă cu puţin timp, luna aceasta, insulta şi calomnia au fost dezincriminate din nou. A treia sau a patra oară în ultimii zece ani. „Dar e absurd şi incredibil”, ar putea să spună cineva. Desigur că-i absurd, dar nu şi incredibil. Ba, vorba aia, e credibil tocmai pentru că-i absurd.

Practic nemodificat şi preluat ca atare din anii dictaturii lui Ceauşescu, în primii ani de după revoluţie Codul penal a fost folosit nu o dată pentru reprimarea celor care îi contestau pe Ion Iliescu şi ai lui. Aşa s-a întâmplat în perioada guvernării FSN a anilor 1990-1992, dar şi în cea a FDSN-ului (1992 şi 1996). În februarie 1994, Parlamentul a votat chiar modificări ale Codului penal prin care s-au introdus pedepse mai aspre pentru „insultă” şi „calomnia prin presă” (tot atunci a fost introdusă şi o nouă infracţiune – „defăimarea ţării sau naţiunii"). Pe bună dreptate, societatea civilă şi presa au luat foc.

Plecarea lui Ion Iliescu şi alor săi de la putere a dat speranţe că lucrurile se vor schimba. Şi totuşi, schimbările întârziau, deşi în anii în care fuseseră în opoziţie preşedintele Constantinescu, ţărăniştii şi liberalii câştigaseră simpatia ziariştilor tocmai criticând starea de lucruri de până atunci. În primăvara lui 1997, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei constată că reglementările la care mă refer erau „inacceptabile şi reprezintă o ameninţare la adresa libertăţii presei” şi cere Guvernului măsuri în consecinţă (Rezoluţia 1123). Parcă mai mult de gura Consiliului Europei, Guvernul anunţă proiecte de lege pentru modificarea Codului penal. Chiar dacă amendamentele nu echivalau tocmai cu dezincriminarea insultei şi calomniei, presa despre asta vorbeşte – punând în acelaşi timp la punct strategii menite să „încurajeze actuala majoritate parlamentară să adopte reglementări la nivelul standardelor europene”. Însă mandatul CDR se încheie lăsând lucrurile exact acolo unde le lăsaseră şi Iliescu, Năstase şi Văcăroiu. Parlamentul nu a adoptat nici unul din amendamentele propuse de Guvern şi multă lume a rămas cu impresia că nici chiar cei mai importanţi responsabili politici ai momentului nu regretau câtuşi de puţin acest lucru. Un argument în acest sens este şi acela că marea parte a responsabililor respectivi s-au folosit de legislaţia existentă pentru a se răfui cu ziariştii. Emil Constantinescu însuşi, dar şi Petre Roman (preşedintele Senatului), Valeriu Stoica (ministrul Justiţiei), Victor Babiuc (ministrul Apărării), Gavril Dejeu (ministrul de Interne), Traian Băsescu (ministrul Transporturilor), Gheorghe Mocuţa (secretar de stat în Ministerul Justiţiei) şi mulţi, mulţi alţii – mai mulţi chiar decât o făcuseră în precedentele guvernări – au purtat prin tribunale ani în şir pe destui dintre cei care îi criticaseră. Şi ca şi cum reglementările penale nu le-ar fi fost suficiente, ei au modificat legislaţia privitoare la taxele judiciare de timbru (Legea 146/1997) în sensul exceptării de la plata acestor taxe a celor care intentau procese şi solicitau „daune morale” pentru „prejudicii aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei etc”. Ceea ce le-a permis să-i dea în judecată pe cei care îi criticau, să le ceară sume exorbitante ca „daune morale” fără să fie obligaţi să mai plătească, cum era firesc, taxe judiciare pe măsura „despăgubirilor” pretinse de la cei daţi în judecată.

Revenit la putere în 2000, PDSR nu se grăbeşte nici el să facă ce trebuie făcut. La rândul lor, presa, organizaţiile de drepturile omului şi cele militând pentru libertatea presei par să fi uitat sau să se fi obişnuit cu ideea că insulta şi calomnia nu numai că n-au fost scoase din Codul penal dar sunt pedepsite mai aspru decât sub Ceauşescu. Dar în negocierile cu guvernele de la Bucureşti nici Bruxellesul nu are vreo problemă cu dispoziţiile din Codul penal, rămase aşa cum le catalogase Consiliul Europei – „inacceptabile şi reprezentând o ameninţare la adresa libertăţii presei” (Consiliul Europei renunţase el însuşi să mai ceară guvernelor de la Bucureşti să respecte Rezoluţia din primăvara lui 1997). În atari condiţii e de mirare că, într-un târziu, în mai 2003, Guvernul PDSR adoptă un proiect de modificare a Codului penal, prin care anunţă că va dezincrimina insulta şi va stabili pedepse mai mici pentru calomnie. Surprinse plăcut de mărinimia PDSR, presa şi ONG-urile salută măsura respectivă. Bruxellesul o face şi el în Raportul din acelaşi an. 

În primăvara-vara lui 2004, cu puţine luni înainte ca PDSR să plece a doua oară de la putere, Parlamentul votează proiectul anunţat în urmă cu un an. Presa şi ONG-urile salută din nou „dezincriminarea insultei şi calomniei”. Şi o face de două ori – o dată după ce proiectul e votat la Senat, şi o dată după ce deputaţii fac şi ei acelaşi lucru. Pentru că rapoartele lor nu sunt bi-anuale, comisarii bruxellezi nu au apucat să salute respectivele voturi („evoluţii pozitive”, cum să nu) decât o singură dată, în raportul din toamna lui 2004. Se înţelege că bucuria a fost prea mare ca să mai conteze că amintitele amendamente urmau să intre în vigoare numai peste un an, cum s-a stabilit prin Legea prin care ele au fost adoptate (301/2004).

Dar aceeaşi bucurie nu avea să fie umbrită nici măcar atunci când, în iunie 2005, Guvernul Tăriceanu a hotărât să amâne şi el intrarea în vigoare a amendamentelor votate (şi amânate deja, cum spun, cu un an) de Guvernul PDSR Năstase (Ordonanţa de urgenţă 58/2005). Cel puţin bucuria Bruxellesului s-a dovedit atât de robustă încât în Raportul din octombrie 2005 s-a reţinut că, citez: „România a întreprins paşi decisivi pentru a îmbunătăţi situaţia libertăţii presei”. Deşi, repet, amendamentele care iniţial fuseseră amânate de Guvernul PDSR cu un an (şi cu toate acestea salutate entuziast de Raportul proxim al UE), fuseseră amânate şi de următorul Guvern – al liberalului Tăriceanu. Şi nu cu o lună sau două acolo, ci cu fix un an şi două luni, adică până la 1 septembrie 2006.

Dacă e cineva care s-a plictisit să mă mai urmărească, i-aş sugera să nu renunţe pentru că termin îndată. Către sfârşitul lui 2005, Guvernul Tăriceanu a anunţat că a adoptat un proiect de lege prin care, aţi ghicit, „insulta şi calomnia vor fi dezincriminate”. Presa şi ONG-urile au salutat iarăşi cu multă bucurie măsura luată de Guvern. Peste puţine săptămâni, Senatul a votat şi el proiectul respectiv. Presa şi ONG-urile au salutat şi s-a bucurat din nou. În urmă cu puţine zile, luna asta deci, Camera Deputaţilor a făcut şi ea acelaşi lucru (desigur, presa şi ONG-urile au salutat şi s-au bucurat încă o dată; desigur că domnii comisari de la Bruxelles o vor face şi ei în Raportul din toamna care tocmai stă să vină).

În anii guvernării CDR l-am auzit pe ministrul Justiţiei, liberalul Valeriu Stoica, explicând că el personal, partidul şi Guvernul lui au toată „determinarea” să amendeze cât mai urgent posibil reglementările afectând libertatea presei, dar că modificarea Codului penal se face prin lege organică şi că nu poate să fie supusă dezbaterii Parlamentului o lege care să vizeze amendarea a numai două sau trei articole. Evident că o asemenea explicaţie nu-i câtuşi de puţin credibilă. Pe de o parte pentru că, potrivit normelor constituţionale, o lege organică precum Codul penal putea şi poate fi modificată prin-o ordonanţă de urgenţă (şi ştim bine cam în ce manieră s-au folost guvernele de reglementarea la care mă refer), iar pe de altă parte absolut nimic nu împiedica adoptarea unui asemenea act normativ care să vizeze amendarea exclusivă a celor două sau trei articole care constituiau şi constituie o ameninţare gravă la adresa libertăţii presei. Mai ales că acest lucru era inclusiv o cerinţă a Consiliului Europei, o organizaţie din care România face parte şi care este foarte relevantă în raport cu tema despre care discutăm. De altfel, dacă oamenii politici ar fi vrut cu adevărat să amendeze şi sub acest aspect Codul penal, ar fi putut s-o facă – mă limitez numai la acest exemplu – aşa cum, cu ani în urmă, au dezincriminat, prin ordonanţă de urgenţă, relaţiile sexuale între persoanele de acelaşi sex (articolul 200, abrogat prin OUG 89/2001).

Dar să nu ne facem că nu înţelegem. Politicienii au menţinut cu bună ştiinţă şi cu un scop precis articolele respective în Codul penal. Conştienţi cât sunt de vulnerabili la criticile presei, ei au făcut din infracţiunile de insultă şi calomnie o adevărată sabie a lui Damocles deasupra capului criticilor lor. Iar societatea civilă, presa însăşi, organizaţiile sale („Clubul Român de Presă” – ah, ce farsă!), dar uneori chiar şi responsabilii de la Bruxelles şi Strasbourg, au făcut prea puţine ca lucrurile să fie altfel. În materie de insultă, calomnie ori de răspundere civilă pentru asemenea fapte, ziariştii au fost şi sunt trataţi, îndeosebi atunci când au fost în poziţia de critici ai guvernării, cu aceleaşi reglementări care le sunt aplicabile „infractorilor de drept comun”. Deşi, am mai amintit şi altă dată lucrul acesta, Constituţia proclamă de aproape două decenii că delictele de presă se stabilesc prin reglementări legale specifice. Dar ce mai sunt astăzi Constituţia şi respectul pentru ea? Ce mai sunt discursurile despre rosturile presei, „câinele de pază al democraţiei” decât o imensă, o dezgustătoare farsă?

În chiar zilele din urmă, în care ministrul Justiţiei Monica Macovei şi Guvernul său, al „Dreptăţii şi Adevărului”, dezincriminau încă o dată, din greu, insulta şi calomnia, fostul ziarist Ralu Filip a fost condamnat, pentru calomnie, la pedeapsa cea mai gravă care a fost aplicată unui ziarist în toţi anii de după 1990 – „despăgubiri morale” în valoare de 900 de milioane de lei, adică mai bine de 30.000 de dolari. Cel „despăgubit” cu salariul unui ministru pe timp de un an e Gheorghe Mocuţa. Fost secretar de stat în Ministerul Justiţiei, în guvernarea glorioasă CDR-Constantinescu (despre care Ralu Filip a mai scris fără să fie contrazis şi că a fost unul dintre procurorii pe care Ceauşescu i-a trimis în decembrie 1989 la Timişoara), individul a hăituit în justiţie, vreme de aproape un deceniu, atâţia ziarişti că nici el nu le mai ştie numărul. Filip a fost condamnat pentru că a îndrăznit, cu actele în braţe, să pună în discuţie modul în care individul a dobândit o locuinţă în Bucureşti. Adică făcând exact ceea ce statutul de ziarist îi cerea: „să pună în discuţie instituţiile şi oamenii acestora, pentru a controla dacă munca lor este satisfăcătoare, dacă ei îşi justifică mandatul cu care au fost investiţi şi dacă prestigiul cu care sunt înconjuraţi este autentic sau fals". Am citat din Decizia Curţii de la Strasbourg, prin care România a fost condamnată în cazul ziaristului Ionel Dalban, hăituit şi el în justiţia din ţară, până şi-a găsit sfârşitul, de un individ din cam aceeaşi făină şi el ca şi Mocuţa – Radu Timofte, fost lider al PDSR, în prezent şef peste Securitatea sereistă. În sfârşit, faptul că magistraţii Curţii de Apel din Bucureşti au aplicat unui ziarist pedeapsa de departe cea mai gravă din toţi anii de după Ceauşescu pentru a „repera” onoarea unui coleg (individul „parte vătămată” e procuror la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), dă şi el măsura nemerniciei timpurilor pe care le trăim.

P.S. În două dintre articolele mele precedente din New York Magazin, am pus în discuţie legitimitatea lui Vladimir Tismăneanu la conducerea Comisiei prezidenţiale de analiză a comunismului din România, ocazie cu care am adus câteva date noi, care arată că nu numai tatăl său dar şi mama şi el însuşi au deţinut poziţii importante în aparatul decizional şi de propagandă comunist. Alesul lui Traian Băsescu a găsit că e cazul să se răfuiască cu mine în presa din ţară, unde eu sunt un proscris iar el un răsfăţat. În revista „22” el spune că e neadevărat că mama sa ar fi avut un rol în epurările din sistemul de sănătate, pentru ca în „Cotidianul” să mă eticheteze, nenumindu-mă direct, un „ziarist odios” pentru ceea ce am scris. Cu ce argumente? Cu acela că, la CC, în anii cei mai siniştri ai dictaturii staliniste, mama sa ar fi avut ca unică misiune să-l înveţe ruseşte pe Alexandru Moghioroş. Şi că în Ministerul Sănătăţii, unde a fost responsabilă cu Cadrele în aceeaşi sinistră epocă stalinistă, nici măcar n-a avut acces la dosare (despre funcţia de la MS a mamei sale el spune că a aflat, ca să vezi, numai după ce am scris eu). Că Vladimir Tismăneanu are probleme serioase de ordin etic îmi era deja clar, însă că are şi probleme de inteligenţă, aproape la fel de mari, aşa ceva nu-mi închipuiam. Şi pentru că tot veni vorba, mă uit cu multă mirare la faptul că Tismăneanu insistă aproape exclusiv pe vinovăţia Securităţii pentru răul comunist din România. Indiscutabil că Securitatea are o mare, o criminală responsabilitate pentru cele întâmplate – iar un „proces al comunismului” care ar avea o altă perspectivă asupra lucrurilor va fi orice altceva numai un „proces al comunismului” nu. Şi totuşi, ceea ce se face că uită V. Tismăneanu (şi nu e deloc o întâmplare) e că Securitatea a fost arma crimei, în timp ce adevăratul criminal a fost Partidul. Iar la acest capitol responsabilităţile lui Tismăneanu şi ale părinţilor săi sunt şi ele foarte mari şi de neşters.