DE LA OIER LA BOIER ŞI CLOVN DE VLĂDICĂ

Liviu Cangeopol

Când generatorii de scandal mai obosesc, intrând în panică de subiecte, şi lumea începe să plece plictisită în vacanţă, interesul naţiunii nu mai poate fi ţinut treaz decât de rafinata diversiune a sondajului de opinie. Jonglând cu cifrele şi întrebările, profesioniştii manipulării opiniei publice prin deformări ştiinţific aranjate prezintă imagini care, în mod ciudat, nu sunt întru totul false. Printre rândurile sondajelor de opinie comandate se pot citi intenţiile ori măcar dorinţele celor ce plătesc muzica. Ultimul sondaj a fost realizat de Insomar şi a fost dezvăluit poporului la 10 Iunie.

 Potrivit rezultatelor prelucrate, dacă mâine dimineaţă ţara ar avea chef de alegeri libere şi anunţate, Alianţa Dreptate şi Adevăr de guvernământ ar umfla 46% din voturi, PSD – exact jumătate, adică 23%, PRM învârtindu-se în jurul aceluiaşi procent al Securităţii psihopate – 14%, iar PNG (condus de Gigel Becali) – călărind un cal alb de 6%. UDMR ar continua să şadă la limita de sus a expresiei etnice de 5%. După cum se poate constata, în viziunea Insomar, cruciala grupare securistă ce a ajuns prin rotaţie să poarte numele de Partid Conservator, mânuită de generalul Crescent, nu figurează printre speranţele populare decât la categoria alte făcături, deşi căpetenia soluţiei imorale face gură cât şapte în cadrul Cabinetului.

 Dacă mâine ar avea loc alegeri generale iar sondajul n-ar exagera cu minciunile, fruntaşii lui Dan Voiculescu ar putea lua liniştiţi calea Procuraturii, iar cei ai lui Gicuţă Becali le-ar putea asigura o înlocuire onestă în cârdăşia unei guvernări comfortabile. Mersul împreună la meciuri şi apoi la crâşmă cu preşedintele Băsescu, dublate afectuos de controlate scăpări de limbaj la adresa premierului căzut în dizgraţie au dat roade. Dacă sondajul a încercat să-i facă pe plac preşedintelui român, e de prefigurat un cabinet Stolojan împănat cu mitocani becalieni. În urmă cu o lună, acelaşi laborator al adevărului a scornit că doar 34% dintre subiecţi cercetaţi erau destul de multumiţi de activitalitatea premierului şi a cabinetului său de mameluci împotmoliţi. 

 La capitolul încrederii în lideri politici, Traian Basescu se desprinde detaşat cu 56 de procente, urmat de Theodor Stolojan. Întrebare de lucru: de ce a fost strecurat Theodor Stolojan în chestionar, dacă nu pentru a ilustra unul din vicleşugurile prin care sondajele de opinie formează şi induc păreri în tărtăcuţa individului chestionat? Când Traian Băsescu va ieşi de mână cu soluţia salvatoare Stolojan în balconul de la Cotroceni, opinia publică va fi fiind deja obişnuită să creadă că mişcarea este rezultatul presiunii exercitate de ea însăşi prin intermediul sondajelor de opinie. Totodată, nu puţine publicaţii menţin trează flacăra discuţiei asupra înaltelor competenţe stolojeniene, că-ţi şi vine să te întrebi: de ce nu-l puneţi, domnilor, mai repede la cârma redresării? Aşteptaţi să distrugă Tăriceanu tot?

 în mod de-a dreptul caraghios, pe locul al patrulea în topul încrederii revine din nou în discuţie Gigi Becali, ieri oier, azi boier şi geambaş de fotbalişti. Se întâmplă că poporul român, pus pe trai ieftin şi râs din orice, are o latură bufonică. Cum echipa lui Vadim Corneliu Tudor (cu Ion Iliescu atacant şi Adrian Năstase portar la visterie) a retrogradat în Divizia B, Gigi Becali, finanţatorul echipei care a câştigat campionatul ca vai de capul ei, a urcat în topul iubirii populare în mod organic. Cu un limbaj încă şi mai involuat decât cel al modelului său cultural şi politic, mioriticul aromân s-a cuibărit în conştiinţa maselor drept imaginea justiţiarului care dă de la el. Locul supei săracului întinsă de Vadim pe pesmetul insanităţilor sale verbale a fost luat de salamul cărat cu limuzina de juma’ de milion de dolari, rezultatele sportive şi ameninţările acute pe care le proferă de jur-împrejur latifundiarul ovin.

 De la capătul lung de zece mii de kilometri al ocheanului cu care mă uit la Gigi Becali o singură calitate prin comparaţie sunt capabil să văd: este unul dintre puţinii îmbogăţiţi ai României post-ceauşiste care nu şi-a întemeiat averea în exclusivitate pe furt. Primul capital l-a dobândit vânzând oi şi cumpărând fotbalişti. A fost unul dintre cei care au mirosit imediat potenţialul emigrării valorilor locului. Noroc sau viziune, Gigi Becali a câştigat bani cu nemiluita din mijlocirea unor contracte între cei care ştiu să fugă şi cei care se pricep să scoată foloase materiale din asta. Banii i-au adus obrăznicie, faimă şi gustul unor afaceri dubioase, cu care, intrând în lumea politică, va putea fi şantajat să nu rupă lanţul.

 Să vedem cum prezintă specialiştii situaţia. Succesul lui Gigi Becali se datorează nici mai mult, nici mai puţin decat “unei combinaţii rare şi stranii între farmec, magnetism, dar şi prezenţă fizică şi abilităţi sofisticate de comunicare şi persuasiune.” Aş reţine din această originală descriere termenii “straniu” şi “sofisticat”, ca pentru a ilustra mai bine nu personajul în cauză, ci modelul expertului român în cadrul diversiunii de personalitate în formare. Rău trebuie să fi ajuns ţara care, în lipsă de ceva mai bun, cade în admiraţie pentru figuri pe care, în alte condiţii, nu le-ar fi omenit nici măcar cu un ridicat din umeri.

 Criza personalităţilor la români este efectul lungii boli numite comunism. După ce au eliminat adevăratele figuri carismatice ale României, comuniştii lui Dej şi apoi cei ai lui Ceauşescu au expus în vitrina patriei cele mai odioase exponate din peisaj. De la agramaţi cu pretenţii academice şi brute cu căutătură aptă de avort spontan, vârful piramidei sociale a fost populat cu cele mai odioase creaturi. Pe lângă Postelnicu ori Dincă, nici nu e greu ca un golan mediocru ca Gigi Becali să treacă drept fiinţă carismatică. Dar chiar aşa dacă ar fi, e de ajuns să te impui în prima linie a elitei politice a unei ţări? Oriunde în lume există sute de actori mai carismatici decât orice conducător de ţară sau partid, care nu emit pretenţii la tron.

 Este rău să ai un conducător carismatic? În funcţie de împrejurări. Hitler a fost considerat a fi unul. La început, mulţimile îl adulau, adversarii îl admirau (unul dintre ei: Churchill), neutrii îl invidiau (Gandhi). În perimetrul discuţiei nu e necesar să amintim ce a făcut el altor popoare, căci nu-şi luase nici un angajament în faţa lor. Pe Hitler nu l-au ales francezii sau ruşii, polonezii sau evreii. Ne vom mărgini să spunem că a fost cât pe ce să-i radă pe compatrioţi de pe hărţile lumii, târându-i în cea mai murdară şi periculoasă aventură a istoriei.

 La fel de adevărat este că au existat lideri carismatici care au făcut bine propriilor popoare. Ce contează mai mult la un conducător sunt principiile după care se guvernează şi echipa de specialişti pe care este capabil s-o alcătuiască. E de ajuns să aruncăm o privire la buruienile cu care s-a înconjurat carismoiul de la PRM (de la Ghiţă Funar la Nelu Dolănescu), pentru a ne face o idee despre echipa pe care ar întocmi-o Gigel Becali. Amintiţi-vă cât de urât s-a despărţit de oameni care slujiseră cu devotament echipa Steaua (de pe urma căreia patronul culesese şi profitul faimei şi laurii încasărilor). Ce-ar fi în stare un asemena om să facă dacă s-ar afla în fruntea României? Nu că ar mai fi multe dezastre de înfăptuit, dar ar fi el capabil să redreseze economia naţională prin urlete răguşite şi bătăi de bodiguarzi?

 Gigi Becali, ca şi Vadim Corneliu Tudor sunt aspecte ale simptomului de degenerescenţă al unui popor terfelit. Al unui popor alterat genetic apt să aplaude şi să-l ovaţioneze la comandă pe călăul pus să-l bată, pe hoţul pus să-l fure ori pe ciocoiul chemat să-l umilească. Ca şi în cazul celui de-al doilea, pe lângă care Ion Iliescu părea un om relativ normal, dacă nu chiar înţelept, Gigi Becali va juca rolul de umanizator şi atenuator al percepţiei devierilor de comportament pe lângă Traian Băsescu. Fiecare domnitor cu clovnul lui (pe socoteala noastră).

12 Iunie 2006