FELIX, MOTANUL DE LA SECU

Liviu Antonesei

Scos basma curată de două ori de CNSAS, de-abia a treia oară Motanul Felix a fost deconspirat de aceeaşi instituţie ca agent al sinistrei Securităţi. Că aşa e la noi, ca în basme sau ca în superba poezie a lui Mihai Ursachi, care deschide „Inelul cu enigmă”. Doar că, tot la noi, cam toate basmele au un difuz, dar persistent aer horror. Că motanul se dovedeşte un simplu turnător, nu un general sub acoperire, cum îi plăcea să fie bănuit, asta ţine de sentimentul românesc al ridicolului. Iar pseudonimul, care trimite către celălat Felix, Dzerjinski, fondatorul CEKA, strămoaşa tuturor securităţilor comuniste, pare un fel de ironie. Dacă trecem însă de glumă, observăm că, în fond, „cazul Voiculescu” ne radiografiază excelent modul în care a fost construită de băieţii cu ochi ca prunele de Piteşti strategia de compromitere a CNSAS şi, în cele din urmă, procesul vital de deconspirare a agenţilor şi colaboratorilor Securităţii. Pînă săptămîna trecută, preşedintele PC era un om curat din punctul de vedere al relaţiilor cu fosta poliţie politică a regimului comunist. CNSAS îl „spălase” deja de două ori, eliberîndu-i acelaşi număr de certificate de bună purtare. Noile dosare, sosite cam la spartul tîrgului, de la SRI – despre care aflăm că fuseseră secretizate în 2000 de acelaşi SRI! – au schimbat însă radical situaţia. Că pînă recent dl. Voiculescu se bătea cu pumnul în piept şi cu certificatele CNSAS pe frunte că nu a fost nici securist, nici ofiţer acoperit, nici informator, iar acum se laudă cu colaborarea, care a avut un substrat „patriotic”!, nici nu mai contează, deşi o acuzaţie de sperjur tot s-ar putea produce, că doar a dat declaraţii pe proprie răspundere că n-a colaborat! Excelent – aceşti ipochimeni nu se făceau securişti, agenţi, gazde, tunători etc pentru că le plăcea să ne chinuie, să ne spioneze vieţile, să ni le întoarcă pe dos, ci pentru că îi dădea patriotismul afară din casă! Toţi românii erau trădători potenţiali, doară ei şi Tovarăşu` Tcheau mai ţineau iubirea de patrie în viaţă! Cazul Felix este însă unul individual, care mărturiseşte despre caracterul complicat al naturii umane, despre nevoia sa de poză, despre mistificare şi minciună perpetuă, chiar despre automistificare.

Altceva este însă cu mult mai grav – acest „succes” de etapă riscă să compromită şi mai mult o instituţie vitală pentru purificarea vieţii noastre publice. Nu pentru că recenta deconspirare ar fi venit la ordin politic, cum susţin unii participanţi la dezbatere, cu Motanul Felix în frunte. Ci pentru că ea urmează celor două certificate de „prespălare” ale acestuia. În fond, CNSAS – şi nu doar în cazul d-lui Voiculescu! – s-a grăbit să elibereze asemenea certificate purificatoare nefiind – nici acum nu este! – în posesia tuturor dosarelor Securităţii. Logic vorbind, în această situaţie, CNSAS ar fi putut şi ar putea produce doar deconspirări, acolo unde dosarele primite cuprind probe irefutabile – şi ştiu ce spun, pentru că mulţi deconspiraţi de CNSAS s-au „albit” în Justiţie! – însă cu niciun chip documente de absolvire. Adevărul gol goluţ este că, atîta vreme cît arhivele Securităţii nu pot fi consultate în întregul lor, nimeni nu poate fi absolvit de suspiciune. Am avut deja prea multe surprize şi, dacă informaţiile mele sînt atît de corecte pe cît cred, faceţi ochii mari şi urmăriţi cu atenţie presa – vor veni unele foarte mari, senzaţionale, din zona organizaţiilor societăţii civile, a presei şi editurilor. E trist? E terifiant? Trebuie să trăim în suspiciune? Nu mai putem avea încredere în mai nimeni? Aşa este dar, din nefericire asta este situaţia, asta a reuşit să facă regimul comunist şi braţul său înarmat, Securitatea, din noi ca şi comunitate.

Distincţia între „vechiul CNSAS” şi „noul CNSAS”, pe care încearcă s-o introducă unii, pentru a exonera instituţia de păcatul „albirilor” abrupte şi premature, nu este pertinentă – nu doar pentru că majoritatea membrilor Consiliului actual a aparţinut şi celui anterior, ci pur şi simplu pentru că o instituţie nu devine alta prin schimbarea personalului. În cel mai bun caz, schimbarea de personal o poate face mai performantă. Sau viţeversa! Deci, activul şi pasivul acumulat vreme de şase ani de Consiliu se transferă fără rabat.

Ne bucurăm acum de căderea primului peşte mare în războiul deconspirării, dar nu o putem face cu toată inima, pentru că nu ştim încă numărul certificatelor de absolvire care au fost eliberate practic în alb, fără accesul CNSAS la „integrala dosarelor”. Cu fiecare nouă răsturnare de situaţie, ne vom bucura desigur de succes, întristîndu-ne pentru insuccesele anterioare. Vom obţine victoria finală? Se poate. Doar să nu fie una a la Pyrrhus!