„MUŞCHII” BĂDIEI VASILE (IV)

Grigore L. Culian

Nu a scris un rând în viaţa lui, nu a pus un text, un titlu sau o poză în pagină, dar este “onorabilul” director al unei gazete de perete, colorată şi gata făcută la Bucureşti; nu a ţinut vreodată în mână o cameră de filmat, dar conduce un (chipurile) post/emisiune de televiziune, care prezintă în general ştiri copiate de la televiziunile din ţară, reclame şi, din când în când, câte un “reportaj din comunitate”, redactat pueril şi (uneori) tendenţios, dezinformând, cu sau fără bună ştiinţă, un public dornic să afle cu acurateţe ce se întâmplă în România sau în Comunitatea Româno-Americană; dacă cumva îi ceri un drept la replică, te refuză, brutal, considerând că opinia lui este lege pentru toţi; dacă eşti ziarist cu o oarecare experienţă şi îi aminteşti că în presă există reguli de deontologie profesională, îţi cere să-i prezinţi o diplomă (se gândeşte, probabil, la hârtia cu antetul Academiei “Ştefan Gheorghiu”, unde a “studiat” mai toată “elita” presei româneşti dâmboviţene - şi nu numai!); când publici în ziar ceva care nu-i place, te pedepseşte imediat, punându-şi servitorii să te filmeze din toate unghiurile şi să te prezinte publicului la televizor ca pe un Dracula; îi atacă pe toţi cei care nu sunt de acord cu el, folosindu-se de cele două “arme” pe care (încă) le deţine (ziarul şi “postul tv”), manipulând prin omisiune şi erijându-se în lider de opinie, deşi, personal, nu are nimic de spus/scris!

 Acesta este, în mare, personajul “formator de opinie” care mă tot atacă, prin ricoşeu, de câteva săptămâni bune, pe “postul” lui de televiziune. Nu o face însă scriind vreun editorial în care să-şi expună punctul de vedere, aşa cum ar fi corect, ci prin intermediul servitorilor, care îi execută, fără clipire, dispoziţiile... Aşa am ajuns, fără să vreau, mare vedetă la “Romanian Voice Television” sau, mai bine zis, la “Bădăluţă TV”! Am fost filmat - din toate unghiurile şi în tot felul de poziţii - la evenimentele comunitare la care am participat, pentru a fi pus apoi pe sticlă şi “comentat”, chipurile discret, fără însă a se relata nimic despre ce am avut de spus la acele întâlniri, unde ridicasem, în faţa oficialilor români, o serie de probleme comunitare importante (în opinia mea), pe care le-am identificat în cei peste 10 ani de activitate jurnalistică neîntreruptă fără “diplomă” (atestarea mi-a dat-o cele 475 de numere de ziar pe care le-am făcut singur!). Voi enumera aici ce am avut de spus, lăsând cititorii să decidă dacă am fost corect: reluarea curselor directe Tarom pe ruta Bucureşti - New York; afişarea pe Internet a publicaţiilor finanţate - pe banii contribuabililor români! - de guvernele care s-au perindat la putere în ultimii 16 ani (sumele alocate, precum şi criteriile de selecţie a celor finanţaţi - în acest sens i-am înmânat personal secretarului  de stat al Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, Mihai Gheorghiu, un “dosar cu probe”, pe care îl voi face public la timpul potrivit); implicarea mai activă a Institutului Cultural Român, în colaborare cu mass media românească din New York, în activităţile culturale comunitare (aici voi exemplifica cu ultimele acţiuni - de altfel remarcabile - ale ICR, când de prezenţa a doi mari artişti români, Gheorghe Dinică şi Horaţiu Mălăele, s-au bucurat numai câteva zeci de români, în loc să-i vadă şi să-i asculte câteva sute sau poate chiar mii!). Ce a relatat “Bădăluţă TV” despre aceste probleme? NIMIC!

 Evident că m-am întrebat ce au oamenii bădiei Vasile şi şeful lor cu mine, de încarcă ecranul cu figura mea în ultimele două săptămâni. Nu i-am atacat niciodată, ci doar am răspuns la provocările şi neadevărurile puse de ei pe micul ecran (am şi eu dreptul la opinie, când mi se refuză dreptul la replică!); nu am publicat decât materiale în care cititorii îşi exprimau puncte de vedere, chiar dacă mă criticau pe mine, pe Vasile Bădăluţă sau pe alţii (în presă, asta se numeşte transparenţă); mai mult, la un moment dat, am avut chiar o oarecare apropiere, din dorinţa de a face împreună ceva bun pentru comunitate, convins fiind că, dacă ne unim forţele, vom reuşi să facem diferenţa. Nu a fost să fie şi relaţia s-a răcit în momentul în care eu mi-am făcut datoria ca ziarist, publicând opiniile cititorilor, iar el nu. Nefiind în stare să înţeleagă o meserie pe care nu o cunoaşte, Vasile Bădăluţă a transformat o dispută profesională într-un război personal, aruncând cu noroi peste o muncă pe care o fac, singur şi nefinanţat de nimeni, de peste 10 ani. Ceea ce este trist e că nu are decenţa să mă înfrunte în faţă, în ziar sau la tv, ci îşi pune slujbaşii plătiţi să mă denigreze, folosindu-şi “muşchii mediatici” puşi la dispoziţie de alţii. În ceea ce priveşte diploma mea de jurnalist, îi ofer bădiei Vasile şansa unui examen profesional, dat în faţa unor oameni “cu diplomă”, care să cuprindă: Limba Română (scris şi citit), politică editorială, redactare şi tehnoredactare, folosirea programelor de editare pe computer, management şi marketing. Până atunci, însă, mă voi îmbrăca frumos la toate ieşirile publice, ca să dau bine pe sticlă (televizor)!...

Cât despre trepăduşii plătiţi să se ocupe de mine, nu are rost să le dau numele. Ei sunt doar nişte lachei care râvnesc la averea stăpânului, la rândul lui servitorul altora. Când nu vor mai fi bani, vor fugi la un alt patron mai generos. N-au decât să mă televizeze în fiecare săptămână, că, vorba bădiei Vasile, “nimeni nu dă cu pietre într-un pom neroditor”. Ce păcat că prostia nu doare! Chiar nu au tipii ăştia altceva mai bun de făcut decât să umple spaţiul de emisie (şi aşa limitat) cu figura mea, când sunt atâtea personalităţi care merită ceva mai multă atenţie? Cât timp vom tolera printre noi astfel impostori, care aduc din România duhorile dâmboviţene şi încearcă să polueze cu ele o ţară ca America?

PS. Dacă nu-i place ce am scris în acest editorial, îl invit pe bădia Vasile să-şi arate “muşchii”, oferindu-i acelaşi spaţiu şi aceeaşi pagină să-şi exprime punctul de vedere. Când va fi şi el în stare să procedeze la fel, va dovedi că a înţeles câte ceva din această meserie. Nu de alta, dar nu-mi place monologul, ci prefer dialogul. Altfel, voi ajunge cu “Muşchii bădiei Vasile” la numărul 20 şi voi “pune” de o carte. Cred că oferta mea este corectă, nu-i aşa, bădie Vasile?