MAREA NEAGRĂ E ALBASTRĂ

Valerian Stan

În cuvântul ţinut la Summit-ul Forumului Mării Negre, Traian Băsescu a subliniat ideea că nici un proiect în zona Mării Negre nu poate fi făcut fără Rusia. La finalul reuniunii, într-un interviu dat Televiziunii publice, şeful statului a fost întrebat dacă nu cumva, tocmai dintr-o asemenea perspectivă, succesul Forumului este discutabil, de vreme ce preşedintele Putin a declinat invitaţia de a veni la Bucureşti (a fost prezent numai ambasadorul rus în România). Răspunsul a fost, în esenţă, că Rusia a fost totuşi prezentă, „chiar dacă numai la nivel de ambasador, dar ambasadorul îl reprezintă oricum pe şeful statului”.

Nici nu ştiu cu ce să încep. Traian Băsescu a făcut această declaraţie, cum spun, la încheierea întâlnirii, deci într-un moment în care ştia bine un lucru pe care îl ştia destul de puţină lume (practic participanţii la reuniune), anume că ambasadorul rus a participat doar „cu statut de observator”. Iar principala consecinţă a acestui fapt a constat în aceea că Federaţia Rusă nu a devenit parte a Declaraţiei finale a Forumului. Acesta a fost unul din lucrurile pe care Băsescu nu l-a spus concetăţenilor săi. Altul a fost că diplomatul rus explicase celor prezenţi că Guvernul său şi preşedintele Putin considerau că iniţiativele regionale de genul celor prin care preşedintele Băsescu organizase respectivul Forum „sunt în principiu bune, dar sunt prea multe”. El reamintise că Federaţia Rusă „şi-a exprimat anterior rezerva faţă de necesitatea creării Forumului Mării Negre, apreciind că această iniţiativă se suprapune activităţii OCEMN” (Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră).

Încât stai şi te întrebi ce rost a avut ca Traian Băsescu să prezinte lucrurile într-o altă lumină decât au fost. Ce rost a avut să sugerezi concetăţenilor tăi că Rusia a susţinut această iniţiativă când de fapt n-a fost deloc aşa? (Trebuie spus că, printr-o tăcere greu de justificat, majoritatea covârşitoare a presei a consimţit ca preşedintele să acrediteze public acest neadevăr.)

Mă număr printre cei care cred că în materie de politică externă Traian Băsescu e un diletant care poate să facă mult rău. La puţine săptămâni după ce s-a instalat la Controceni, noul preşedinte a dat lumii de veste – printr-un accident sau o premeditare? – că filosofia sa în materie e că – citez pentru oameni civilizaţi – „ Mai bine fac sex oral cu un licurici mare decât cu mai mulţi licurici mici” (dată fiind disponibilitatea intempestivă şi destul de deşucheată a românului, preşedintele Bush trebuie să fi fost cuprins nu doar de o profundă recunoştinţă dar şi de grija că, neatent fiind, ar putea să se pricopsească cu vreo blenoragie). Lunile care au urmat au adus cu ele şi alte isprăvi ale lui Băsescu. La o reuniune a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, el l-a repezit, în plen, pe unul dintre reprezentanţii Rusiei pentru cele „câteva decenii” pe care sovieticii „le-au stat în România”. A urmat o întâlnire cu românii din San Francisco în care prezidentul le-a vorbit conaţionalilor săi despre Marea Neagră ca despre „un lac rusesc”. Apropo, Sever Voinescu, un respectat analist de politică externă, se mira recent că sunt unii care îşi imaginează că formula „Marea Neagră lac rusesc” ar fi una jignitoare pentru ruşi, de vreme ce, mai spunea el, „ruşii înşişi, experţii lor, vorbesc la seminarii şi în ocazii publice în aceşti termeni de decenii”. Ce pare să nu înţeleagă tânărul analist e că la Moscova supărătoare nu e formula în sine, ci faptul că prin ea Băsescu exprimă un reproş la adresa Rusiei, că acuză lipsa de legitimitate a sa în această poziţie. Iar ruşii mai văd bine şi un alt lucru, pe care altminteri îl vedem cu toţii, anume că prezidentul român e în privinţa asta (şi nu numai) o portavoce destul de stridentă a Washingtonului.

Iată de ce cred că are rost să ne întrebăm dacă Traian Băsescu chiar se aştepta ca Rusia să dea curs invitaţiei care i-a fost făcută. Dacă răspunsul e afirmativ, atunci e clar că avem de-a face cu o naivitate mai rar întâlnită la un asemenea nivel. Dacă, dimpotrivă, înaltul demnitar nu s-a aşteptat la aşa ceva, atunci merită văzut dacă nu cumva el a urmărit să obţină, să provoace un asemenea răspuns. Iar dacă lucrurile stau cumva astfel – iar eu unul nu exclud cu totul o asemenea posibilitate – mă tem că politica externă românească are o problemă nu doar de inteligenţă dar şi una, serioasă, de responsabilitate.

După o logică pe care n-a explicat-o niciodată foarte clar (presupunând că el însuşi are suficient de clare aceste explicaţii), în politica externă Traian Băsescu joacă (aproape) totul pe cartea americană, mai exact a actualei administraţii George W. Bush. O administraţie care a făcut Statelor Unite înseşi numeroase şi importante deservicii, dacă ar fi să ne referim chiar şi numai la amploarea aproape fără precedent astăzi, în lume, a sentimentelor anti-americane.

În loc să evite să facă rău dacă bine tot nu putea face, Traian Băsescu – mai mult decât, înaintea lui, Ion Iliescu şi Guvernul Năstase – a optat pentru o politică în care dezacordurile din ultimii ani dintre Washington şi destule dintre cele mai importante capitale vest-europene, dar şi Moscova, au fost tratate într-un mod care nu a servit aproape nimănui, dimpotrivă. Un exemplu cât se poate de actual îl constituie prezenţa în continuare a României în Irak. Se ştie, preşedintele Bush este contestat tot mai masiv chiar în propria ţară pentru decizia sa, pe care o repetă cu o ritmicitate care aud că a intrat şi ea în anecdotica de peste Ocean, de a rămâne în Irak „atât timp cât va fi nevoie”. Ei bine, nicăieri altundeva decât la Bucureşti, un alt preşedinte repetă şi el, cam tot o dată la o lună, aceeaşi frază, că ţara sa „va rămâne în Irak atâta timp cât va fi nevoie”. Ar fi multe de comentat pe tema evoluţiilor de la nivelul „Coaliţiei din Irak” şi a prezenţei în continuare a României în cadrul ei. Cel mai semnificativ mi se pare faptul că dintre ţările membre şi candidate la Uniunea Europeană, doar Marea Britanie, ţările baltice şi România se mai află în Irak. Celelalte fie n-au făcut parte din „Coaliţie”, unele dintre ele opunându-se categoric invadării Irakului (Germania, Franţa, Grecia, Finlanda, Suedia etc), fie au făcut parte şi s-au retras demult ori sunt în curs de a se retrage (Spania, Italia, Polonia, Ungaria, Portugalia, Olanda, Cehia, Danemarca, Bulgaria). România nu, ea se simte din prinţip datoare să fie „fidea” Marelui Licurici.

Desigur că dezacordul cu Administraţia neoconservatoare a lui Bush nu ne dă dreptul să privim Statele Unite altfel decât ca pe un actor de primă mărime (şi respectabil pe măsură) în politica internaţională. Nouă, europenilor, nu ne dă dreptul nici să uităm respectul pe care îl datorăm, istoric, Americii. În acelaşi timp, însă, România nu poate să nu vadă că astăzi Europa se reconciliază cu sine, că se reclădeşte străduindu-se să lase în urmă amintirea a două mari nenorociri şi că are nevoie de solidaritatea deplin onestă a fiecăreia dintre naţiunile sale. Desigur că istoria a lăsat răni adânci şi în destinul României – şi sunt primul de acord că ceea ce mai poate fi reparat trebuie reparat. Dar dacă este fatal să se meargă înainte, poate cineva să imagineze o altă cale decât a reconcilierii? Poate cineva să recomande în loc de asta calea confruntării sau a replicilor răstite date Moscovei?

Cu puţin timp înainte de deschiderea Forumului de la Bucureşti, când deja îi devenise limpede că iniţiativa sa va fi un eşec, inclusiv prin neparticiparea Rusiei şi subreprezentarea Turciei, Traian Băsescu a acordat un interviu unei publicaţii de la Ankara, în care şi-a dat întreaga măsură a omului de stat şi diplomatului care este: „Cei care nu vor da curs invitaţiei noastre vor trebui să-şi asume şi responsabilitatea politică. Nimeni să nu se aştepte ca România sâ rămână dependentă la nesfârşit de dorinţele celorlalte state”. Poate cineva să imagineze ceva mai caraghios? Are cum să servească un asemenea comportament intereselor României? Cum se ştie, iniţiativa Forumului eşuat de la Bucureşti s-a născut din ideea fixă a actualului preşedinte – o idee de inspiraţie americană, pe care Băsescu a servit-o execrabil – că el are să-şi asume un rol de lider în „Regiunea Mării Negre” (un rol la care, ne amintim, mai visase, la fel de iluzoriu şi caraghios, şi Emil Constantiescu). Aşadar, în politica externă asta mai lipsea României, ambiţiile vanitoase ale conducătorilor ei.

Şi totuşi, încep să cred – să sper, mai ales – că Petre Carp avea dreptate când spunea că România e o ţară care are prea mult noroc ca să mai aibă nevoie şi de politicieni.