„UNITATEA DE STIL ŞI DE GRANIT”

Liviu Antonesei

Cu prilejul discutării proiectului legii „Agenţiei pentru Integritate Morală”, au fost exprimate puncte de vedere diferite, atît în comisiile Parlamentului, cît şi în presă, în diversele foruri de dezbatere, formale sau informale. Este firesc – e o instituţie necesară, nu doar pentru că o doreşte UE, ci mai ales salubrizării vieţii publice, cum firesc este ca şi modul de a o concepe să fie variat. Între altele, analiştii politici şi organizaţiile societăţii civile s-au pronunţat diferit asupra proiectului. „Fundaţia pentru o Societate Deschisă”, „Centrul pentru Resurse Juridice” şi „Transparency International România” s-au pronunţat împotriva „proiectului Macovei”, nu împotriva instituţiei ca atare!, socotindu-l confuz – ar amesteca periculos procedurile administrative, politice şi judiciare – şi afectînd drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi ale omului, în vreme ce „Societatea Academică Română” a adus multe argumente în favoarea acestuia. Mie mi se pare normală diversitatea de opinie, nu însă şi comentatorilor. Cîteva zile, am citit articole şi comentarii despre „războiul civil din societatea civilă”, „fractura din societatea civilă”, „război total în societatea civilă”, ba chiar şi consideraţii referitoare că unii – ori ceilalţi! – au interese ascunse sau au trădat. Unii comentatori nu s-au sfiit să vadă mîna lungă a dlui George Soros, iar alţii alinierea organizaţiilor la diversele partide politice.

De-a dreptul siderant. Nu mai poţi avea opinii diferite faţă de alţii, nu mai poţi avea o poziţie care te singularizează, fiind în acelaşi timp de bună credinţă! După şaisprezece ani de la instaurarea pluralismului, constat la jurnalişti şi analişti aceeaşi nostalgie pentru „unitatea de stil şi de granit”, despre care vorbea cunoscutul disident Dan Petrescu, doar că el o evoca în iunie 1990, cu prilejul mineriadei. Şi asta într-o ţară în care tensiunile sînt socotite normale în interiorul alianţelor şi coaliţiilor politice, iar cele mai mari conflicte sînt, nu între putere şi opoziţie, ci în interiorul partidelor, astfel încît dl Iliescu agită polul de stînga în ciuda dlui Geoană, iar dl Stolojan atacă non-stop conducerea aleasă de Congres a partdiului dumisale.

Pe altă parte, orice s-ar crede, orice ar gîndi analiştii care n-au citit nici pe Hegel, nici teoreticienii recenţi, societatea civilă nu este un monolit, ci o reţea de asociaţii, fundaţii, instituţii media, sindicate, iniţiative, apeluri şi petiţii spontane etc, care asigură interfaţa între individ şi stat, protejîndu-l pe cel dintîi împotriva abuzurilor posibile sau efective ale celui din urmă. De la recristalizarea sa, în 1990, societatea civilă nu a fost unitară decît în acţiunile „anti”, de protest, de opoziţie – împotriva restauraţiei comuniste, a securismului, a mineriadelor, a extremismului. Ultima dată, ea a fost relativ solidară şi a acţionat convergent înaintea alegerilor din 2004, împotriva pericolului corupţiei, cînd unele organizaţii civice au format „Coaliţia pentru un Parlament curat”, reuşind o anume purificare a listelor electorale, dar alegîndu-se şi cu o mulţime de procese. Nu discut asocierea cu guvernarea 1996 – 2000 a mai multor organizaţii civice, pentru că a fost o aberaţie, care unora le-a adus disoluţia ori o severă reducere a încrederii din partea corpului social. Societatea civilă nu guvernează! Niciodată şi nicăieri, doar în derutata Românie a fost posibilă o aşa fantastică inovaţie politico-civică! În momentul transformării asocierii din 2004 în „Coaliţia pentru o guvernare curată” au început să apară şi diferenţele, disputele, conflictele, ceea ce e firesc – poţi fi împotrivă, în chestiunile mari, nediferenţiat, dar eşti pentru ceva în funcţie de un anume proiect de viitor. Prima oară s-a întîmplat cu prilejul dezbaterii asupra votului uninominal, cînd „SAR” a contesat punctul de vedere al organizaţiei „Pro Democraţia”. A doua oară se întîmplă în aceste zile, cînd, dimpotrivă, „SAR” sprijină punctul de vedere al dnei Monica Macovei.

Sensibil la respectarea drepturilor şi liberatăţilor cetăţeneşti şi ale omului, suspicios la orice fel de capcane legislative în dauna acestora, tind acum să dau dreptate celor trei organizaţii critice, dar nu-mi trece prin cap să resping dreptul la opinie diferită al „SAR”. Nefiind specialist în drept, nu ştiu nici dacă proiectul adoptat deja de Senat este mai bun sau mai prost decît cel al ministrului actual al Justiţiei. Nu pot fi nici măcar sigur că unii dintre participanţii la dezbatere nu au o agendă ascunsă, pentru că nu citesc gîndurile oamenilor. Despre altceva este vorba, despre dreptul la opinie diferită fără a fi acuzat de trădare sau de alinire politică. Discuţia, chiar aspră, chiar cu puternice accente polemice, cît rămîne în cadrele civilităţii, este preferabilă monologului. Chiar cînd aceasta are loc între organizaţiile societăţii civile. Nu. Adevărul nu se naşte niciodată din monopol, nici din pretenţia de deţinător unic şi absolut al dreptăţii.