CUI PRODEST?

Valerian Stan

În urmă cu patru ani, un rechizitoriu foarte dur îi acuza pe Cioran, Eliade şi Eugen Ionesco: pe Eliade şi Cioran pentru „antisemitismul fascist din tinereţe” iar pe autorul „Rinocerilor” pentru „complicitatea, simpatia şi îngăduinţa” faţă de prietenii săi. Cartea Alexandrei Laignel-Lavastine („L’oubli du fascisme” – „Uitarea fascismului”) a fost primită la Bucureşti cu destule critici. În paginile revistei „22”, de exemplu, Matei Călinescu şi Mircea Iorgulescu au fost două dintre vocile cele mai autorizate care au răspuns acuzaţiilor aduse celor trei. Dacă în privinţa lui Eliade, de exemplu, s-a conchis că pretinsul său „antisemitism” rămâne insuficient demonstrat (Matei Călinescu: „În scrisul lui Eliade nu există luări de poziţie explicit antisemite”), în cazul lui Eugen Ionesco au fost devoalate nu numai netemeinicia completă a imputaţiilor dar şi reaua credinţă şi lipsa de probitate intelectuală a autoarei. În textul lui, Mircea Iorgulescu a probat matematic că, scriindu-şi cartea, Alexandra Laignel-Lavastine nu s-a sfiit să plagieze şi compileze masiv. Şi, încă şi mai grav, nota cunoscutul critic literar, diferenţa dintre ce au scris alţii şi ce a rescris Alexandra Laignel-Lavastine „este cea dintre original şi copie: o copie, însă, pe alocuri “ameliorată” prin adăugarea unei groase, sănătoase tuşe de delir ideologic şi de rea-credinţă dezlănţuită”.

Mi-a adus aminte de îndelung contestata carte a „cercetătoarei” franceze protestul recent pe care 18 intelectuali din ţară l-au adresat ziarului „Ziua” (dintre numele mai cunoscute amintesc pe Michael Shafir, Andrei Oişteanu, Leon Volovici, Andrei Cornea, Liviu Antonesei, Mihai Dinu Gheorghiu, Marco Maximilian Katz). Motivul supărării intelectualilor protestatari l-a constituit, cel puţin declarativ, un articol în care unul dintre ziariştii de la „Ziua” îl critica pe ministrul de Externe Ungureanu mai ales pentru, citez: „relaţia inexistentă a românilor cu ţara-mamă”. Argumentele specifice analizei de politică externă se îngânau cu formulele pamfletare într-o manieră care mi s-a părut a nu fi servit prea bine niciunuia dintre amintitele genuri. Textul celor 18 a dezavuat de asemenea „promovarea incontinentă a lui Paul Goma, cu toate excesele lui, cu repetatul şi obositorul său negaţionism”, precum şi faptul că, în „Ziua”, Vladimir Tismăneanu a fost contestat în legătură cu numirea sa la conducerea Comisiei prezidenţiale de analiză a comunismului din România. Legat de „promovarea lui Paul Goma”, trebuie observat că parte dintre semnatarii protestului au calitatea de „pârâţi” într-un proces în care scriitorul exilat i-a chemat pentru afirmaţii pe care le-a considerat calomnioase în ce-l priveşte – Michael Shafir, Andrei Oişteanu, Mihai Dinu Gheorghiu, Liviu Antonesei (revista „Timpul” din Iaşi). Incriminat a mai fost şi „atacul la adresa Smarandei Enache”, în fapt un articol ce reluase o acuză mai veche la adresa preşedintei Ligii „Pro Europa”, şi anume o presupusă colaborare cu Securitatea. Protestul îi denunţă pe „unii jurnalişti români” – între care este evident că îi include, chiar şi numai implicit, şi pe cei de la „Ziua” – pentru „răspândirea ideilor antisemite”. În plus, şi specific lor, celor de la „Ziua” le este imputată „instigarea la crimă” (care se pretinde că ar exista în articolul referitor la ministrul Ungureanu), „atacurile naţionalist-securiste” şi „mesajele legionaroide”, practicate, s-a spus, de câţiva dintre ziariştii de la „Ziua” (o listă cu cinci nume şi un etcetera). În sfârşit, cei 18 cer Parchetului („Procuratura”, formula de pe vechi şi mai sinistră din textul d-lor intelectuali) să declanşeze în redacţie o anchetă penală.

Oricât am încercat, nu am reuşit să găsesc nici cea mai mică justificare gestului celor 18. Pe de o parte pentru că aproape nimic din acuzele aduse ziarului „Ziua” nu mi se pare că are vreo acoperire în realitate. De altfel, autorii protestului nu au probat în nici un fel, punctual, vreo una din acuzaţiile făcute. Când şi ce „idei antisemite” au răspândit cei de la „Ziua”? Când şi ce „atacuri naţionalist-securiste” au fost publicate în paginile acestui ziar?

Sigur că, principial vorbind, nimeni n-ar trebui să aibă ceva împotrivă ca 18 persoane oarecare – sau chiar şi 18¹⁸ – să facă un protest criticând un ziar sau altul. Dar cum poţi să fii de acord ca 18 intelectuali – dintre care, nota bene, nu mai puţin de 10 sunt profesori universitari – să facă ce au făcut cei despre care vorbim? Cum poţi, ca intelectual, să acuzi o instituţie de presă de „antisemitism” şi de „incitare la crimă”, de „mesaje legionaroide” fără să faci vreo dovadă că afirmaţiile tale sunt cât de cât adevărate? Ce intelectuali şi profesori universitari sunt aceia care cer „Procuraturii”, cu nişte motivaţii frizînd absurdul, să reprime penal o instituţie de presă?

Ce intelectuali sunt aceia care cer ca unui scriitor, lui Paul Goma, să-i fie pus pumnul în gură? Cei 18, care par mobilizaţi de co-semnatarii chemaţi în judecată de Paul Goma, îl acuză pe acesta de „negaţionism” deşi ştiu bine că pentru această acuză (care îl expune inclusiv pedepsei penale) scriitorul s-a adresat justiţiei. În aceste condiţii, poţi să nu te întrebi dacă nu cumva gestul celor 18 are şi ceva provocator? Altfel spus, n-ar fi fost de un minim bun simţ ca o asemenea acuză să nu mai fie reluată până când justiţia se pronunţa cu privire la plângerea cu care Paul Goma i s-a adresat? Acuzatorii scriitorului ar fi făcut de asemenea bine să ia aminte şi la împrejurarea că, cu toate că şi până acum unii dintre ei au incriminat public scrierile pretins „antisemite şi negaţioniste” ale lui Paul Goma, publicate în România dar şi în Franţa (şi nu o dată au făcut-o reclamînd chiar intervenţia procurorilor), Parchetele din cele două ţări nu au iniţiat împotriva autorului nici cea mai neînsemnată procedură penală. Cât priveşte „promovarea” lui Paul Goma în „Ziua”, numai cineva neatent ori rău intenţionat nu ştie, nu a observat tratamentul departe de a fi generos şi deplin onest de care scriitorul în exil a avut parte inclusiv dinspre ziariştii „Zilei”. Pentru cei care au nevoie, redau un pasaj dintr-o scrisoare foarte recentă trimisă de Paul Goma redacţiei: „Adevărul este că în ultimii doi ani, ziarul Ziua – chiar dacă se laudă/plânge că l-a publicat pe “antisemitul” Paul Goma, a făcut-o cu parcimonie, ca să nu spun: selecţie-justă. Mi-a publicat unele texte – dar pe altele ba, ultimul: “Doliu pentru Basarabia”, fără a explica motivul, fără a-şi cere iertare în cazul în care constatase că greşise – sau nu constatase? Mai grav a fost obiceiul “Zilei” de a nu publica drepturile-la-răspuns (recentul text semnat de G. Damian, jurnalistul care a luat de pe site-ul internet textul Plângerii împotriva… antisemitizatorilor mei, a selecţionat arbitrar, a intertitrat aiurea şi, cununa, a “ilustrat” cu o fotografie trucată în redacţie, prezentîndu-i pe V. Tismăneanu şi pe P. Goma în acelaşi cadru)”. 

Pledoaria mea nu este pentru infailibilitatea ziariştilor de la „Ziua”. Ca să mă refer numai la ceea ce se referă şi cei 18, cred că a fost o greşeală reluarea vechii acuze – neprobată vreodată până acum – la adresa Smarandei Enache. Pe tema aceasta, ziariştii „Zilei” calcă netulburaţi pe un drum deloc onorabil deschis cu mai mulţi ani în urmă de publicaţiile lui Adrian Păunescu şi ale extremiştilor „vetrişti”. În primăvară lui 2002, într-un text publicat în „Cotidianul” şi „Lumea liberă” („Pe marginea unei abjecţii”, http://www.valerianstan.ro/html/2002.html#pe-marginea-unei-abjectii) deplângeam atacul murdar la care „Flacăra lui Adrian Păunescu” se dedase împotriva preşedintei Ligii „Pro Europa”. Şi totuşi, oricâtă indignare îmi provocaseră ziariştii lui Păunescu, nu mi-a trecut o clipă prin minte să instig „Procuratura” împotriva lor. Cine gândeşte şi acţionează altfel nu înţelege un lucru elementar, dar şi esenţial pentru lumea în care pretindem că am vrea să trăim, anume că o democraţie adevărată este aceea care se poate apăra împotriva unor asemenea atitudini, a extremismului chiar, nu cu „Procuratura” ori cu „Ordonanţa, Ordonanţa!” ci respectând libertatea de expresie, de asociere şamd. Iar asta nu o spun eu, cum ştiu bine destui dintre intelectualii protestatari.

Dacă în cazul Smarandei Enache cred că reproşurile protestatarilor (dar numai ele!) sunt deplin îndreptăţite, nu acelaşi lucru îl cred şi despre indignarea lor că Vladimir Tismăneanu a fost contestat la numirea în poziţia oficială ştiută. Pentru că am scris recent pe marginea acestei chestiuni, nu voi mai insista. Aş face în schimb o paranteză vizându-l pe Mircea Mihăieş, unul dintre suporterii cei mai gălăgioşi ai bunului său prieten. Se ştie, din cauză că au dezaprobat numirea lui Tismăneanu – cu argumentul că părinţii săi (dar şi el însuşi) au fost nomenclaturişti, propagandişti stalinişti de frunte şi privilegiaţi ai regimului comunist – contestatarii profesorului american au fost denunţaţi de Mihăieş drept „antisemiţi, însetaţi de sânge, securişti, cadrişti stalinişti ş.cl”. Numai că în pledoaria sa exaltată avocatul lui Tismăneanu a uitat (sau poate că nu i-o fi păsat?) că în urmă cu doar un an nu se sfiise să-l ameninţe pe tânărul scriitor Bogdan Suceavă, cu care tocmai se afla într-o polemică ceva mai tensionată, că ar putea să-l denunţe Serviciului American de Naturalizare pentru... trecutul de ofiţer de miliţie al tatălui său (a se vedea „Nu trageţi în patrupede”, în „România literară” din 18 mai 2005). Aşadar, dacă cineva mai avea nevoie de această demonstraţie, atunci când e vorba de prieteni, de interesele lor (dar şi ale noastre, nu-i aşa), M. Mihăieş jonglează cu principiile după bunul plac. Folosindu-se de ele ori de contrariul lor, ca să-l parafrazez, ca de un „Scut al lui Perseu” – cu care azi îşi apără prietenii, chiar dacă nu au dreptate, pentru ca mâine să le ia gâtul celor care nu-i sunt pe plac. 

În ultimii ani, intelectuali precum Gabriel Liiceanu, Dorin Tudoran, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Sorin Antohi, Gabriel Andreescu şi alţii s-au trezit şi ei etichetaţi ca „antisemiţi”, mulţumită de asemenea unora dintre acuzatorii de azi ai „Zilei” – M. Shafir şi M.M. Katz, de exemplu. Şi poate cineva care ştie cât de cât ce au scris şi făcut aceşti oameni să spună că acuzaţiile care le sunt aduse sunt altceva decât o mare, imensă nedreptate? Mă număr printre cei care poate depune o astfel de mărturie inclusiv ca unul care a trăit pe propria-i piele o experienţă asemănătoare. În urmă cu patru ani, într-un editorial din „Cotidianul” încercam să atrag atenţia asupra unuia dintre riscurile pe care cronicizarea prestaţiei sub-mediocre a elitei politice din România l-ar putea aduce cu ea, anume opţiunea alegătorilor pentru formule politice radicale. Era o perioadă în care, cel puţin la Bucureşti, „Mişcarea Legionară” se dovedea mai vizibilă ca oricând după 1989. Totodată, celor care îşi propuneau să reorganizeze mişcarea legionară (dar şi simpatizanţilor ei), le aduceam aminte de câteva dintre „gravele răspunderi” pe care înşişi înaintaşii lor le-au avut în istoria României. Şi cu toate acestea, deşi absolut nimic nu era echivoc ori interpretabil în textul meu („Legionarii, azi”, pe care cine vrea îl poate găsi acum postat la http://www.valerianstan.ro/html/2002.html#legionarii-azi), Michael Shafir m-a catalogat drept „apărător al legionarilor”. Este adevărat că o făcuse vrând să mă pedepsească pentru că îl criticasem atunci când – urmărind de asemenea să plătească nişte poliţe – avusese lipsa de inspiraţie să vorbească despre Paul Goma ca despre unul care „a făcut parte din sistemul comunist”). Dar asta nu face cu nimic mai puţin nedreaptă şi reprobabilă acuza pe care M. Shafir mi-a adus-o.

Prima întrebare pe care mi-am pus-o citind protestul celor 18, şi pe care mi-o pun şi acum, a fost dacă şi cui folosesc asemenea lucruri. Cui foloseşte ca acuzaţiile de „antisemitism” să fie făcute absolut gratuit, uneori cu unicul scop de a intimida, discredita şi pedepsi pe cei care nu-ţi sunt pe plac? Vorbim despre ziariştii de la „Ziua”, am amintit de asemenea câteva nume de intelectuali importanţi şi întreb: Cine şi cu ce argumente poate să ne convingă că aceşti oameni sunt într-adevăr „antisemiţi”? Şi dacă nu poate, la ce bun toate acestea? La ce bun să instigi „Procuratura” în contra unor ziarişti care cer demisia unui ministru diletant iar unui fost propagandist comunist să renunţe la şefia, nelegitimă în mod evident, unei importante instituţii de cercetare a totalitarismului comunist?

La ce-i bună, cu alte cuvinte, vânarea de vânt?