JOCUL DE-A SECRETIZAREA

Liviu Cangeopol

Când Securitatea era alungată de acasă în huiduieli publice, Armata i-a sărit în ajutor, oferind adăpost ofiţerilor şi preluându-i arhivele secrete. Un gest mărinimos, interesat şi deloc surprinzător venind din partea unei instituţii comuniste de omenie infestată şi ea de viruşii poliţiei politice. Cu timpul, când Ion Iliescu şi ceilalţi patrioţi sovietici de serviciu au reuşit să îmbrobodească mânia populară cu necesitatea aducerii pe lume a unui urmaş credincios, ofiţerii s-au întors la locurile lor, dar o parte din dosare au rămas în custodie precum tezaurul românesc în Măreaţa Uniune. Era preţul acceptat pentru cazare şi asistenţă la caz de revoluţie. În cadrul strategiei militarizate, nu numai dezinformarea este armă de război, dar şi şantajul: ţinem noi gloatele în ignoranţă ce le ţinem, ca să le speculăm mai bine prostia, dar sunt momente în care un surplus de informaţie delicată poate aduce o serie de avantaje asupra celor care le conduc. Dacă nevoia se arată.

 Pe la cârma ministerului de ajutat clasa agricultoare la cules mana viţei-de-vie şi minciuni la hectar de pe câmpuri bolşevice s-au perindat mai multe figuri sinistre, de la agentul kaghebist Nicolae Militaru, senilizat pe caz de bătrâneţe, până la actualul titular, Teodor Atanasiu, de ambalaj liberal. În marea lor majoritate, miniştrii de război ai naţiei s-au evidenţiat prin numeroase scandaluri de achiziţionare a unor produse de mâna a doua la preţuri astronomice, potrivit zicalei englezeşti care susţine că omul de rând este prea sărac pentru a-şi permite lucruri ieftine. Drept urmare, o seamă de ofiţeri de la aprovizionare au ajuns putred de bogaţi, dacă nu direct, atunci prin intermediul rudelor apropiate care erau în posesia firmelor facilitând tranzacţiile.

 O altă trăsătură comună a căpeteniilor cazone recente a fost participarea activă la reprimarea mişcărilor stradale care au precedat lovitura de stat ticluită de KGB cu ajutorul localnicilor marginalizaţi. Îndatorat, după cum lesne se poate observa, până la identificare, strategiei de şantaj, grupul care face numiri la vârful armiei române preferă indivizi cu trecutul pătat, din două motive: unul ar fi că un criminal încă nedovedit dar pasibil de pedeapsă este mai ascultător decât un om cinstit, iar altul – semn al perpetuării şi al recompensei. Cât timp sunteţi cu noi şi noi suntem cu voi. Nu putem reuşi decât împreună! Dezbinaţi, suntem prinşi!

 În mod, dacă nu oficial, atunci măcar unanim acceptat, Securitatea a fost trecută în nefiinţă imediat ce Dinamoviada şi-a atins obiectivele. Din acel moment, chiar dacă şi-a continuat nestingherită şi rebotezată activitatea, Securitatea a intrat în adormire precum masoneria pe vremuri. SRI, urmaşul de drept, a luat naştere în Martie 1990, acum mai bine de 16 ani. Teoretic vorbind, ultimul dosar care ar putea fi atribuit Securităţii ar fi cel prin care a fost înfiinţat SRI. Arhivele Securităţii au ca punct final preluarea ştafetei de către succesorul îndatorat. Nici un dosar întocmit după acea dată nu poate fi considerat ca făcând parte din arhivele Securităţii. Cred că şi un copil cu rezultate proaste la învăţătură ar putea înţelege aceasta.

 Ei bine, zilele trecute s-a petrecut în România un eveniment uluitor: la solicitarea asiduă a preşedintelui operat, Ministerul Apărării a cedat CNSAS 1523 de dosare aparţinând Securităţii, dar puse sub interdicţia desecretizării pentru o perioadă de 50 de ani! Secretarul general al CNSAS, Constantin Buchet, parcă în bătaie de joc, a insistat să declare: “Mergem pe ideea unei bune credinţe şi a unei bune cooperări cu toate instituţiile deţinătoare de arhive.” Întocmai. Dacă toate instituţiile “deţinătoare de arhive” (precum ministerele Justiţiei şi cel de Externe, care au acum un bun exemplu de urmat) ar proceda la fel, secretele colaborării românilor cu aparatul opresor pe timpul regimului comunist vor fi făcute publice când nimeni, cu excepţia a doi-trei istorici originali, nu va mai fi ştiind cu ce anume s-a mâncat nici instituţia respectivă, nici regimul menţionat.

 Gestul, dacă nu izvorăşte din prostia milenară a poporului aflat sub arme, este de o rea-credinţă strigătoare la cer şi condamnarea lui ar fi un act de justiţie şi bun-simţ. Cum n-au fost date explicaţii, este de înţeles că diriguitorii armatei au considerat secretele celor 1523 de dosare ca purtând un potenţial sporit de lezare a interesului naţional. Dacă ne vom bucura de acelaşi calapod de guvernare boccie şi coruptă ca şi până acum, şansele sunt mari ca în 50 de ani România nici să nu mai existe! Şi, odată cu ea, nici interesul naţional.

 O serie de ţări cu care patria noastră comunistă a efectuat contrabandă de armament şi bunuri controlate au încetat să mai existe: URSS este praf şi pulbere. La fel Tratatul de la Varşovia ori fosta Iugoslavie, la care se adaugă ţările în care s-au produs schimbări majore cu adevărat, precum Republica Democrată Germană, Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, parţial Bulgaria. Într-o formă sau alta, toate aceste state s-au desprins de trecutul roşu. Cu ce ar afecta relaţiile României cu Ungaria şi Polonia, să spunem, darea în vileag a unui schimb ilegal de paturi de puşcă vest-germane care a avut loc în primăvara anului 1987?

 Ne aflăm în plin absurd, acoperiţi de ridicol şi murdăriţi de cinismul agresiv al securiştilor de pretutindeni. Nu este exclus ca toate acestea să vină la sugestia discretă a preşedintelui patriei: eu hăhăi să adorm bănuielile, voi vă faceţi că ţineţi cont, dar alteraţi esenţa şi păstraţi controlul. Probabil că, în momentele în care luau decizia profundei şmecherii, câtorva ofiţeri le şi zornăiau în cap stelele de general. 

 Ce-or conţine, oare, cele 1523 de dosare de Securitate de sunt atât de importante? E posibil să nu conţină decât apă de ploaie pe ţiglă de lut. E posibil ca secretizarea să nu fie decât exprimarea ciocoiască a poftei bunului plac. (…) Pauză de lecturi suplimentare ciocănind la uşa Internetului. În timp ce mă avântam pe panta criticii pure, o ştire anunţă schimbarea în loc a macazului. Indignat şi el de măgăria cazonă şi de ce eram pe cale să scriu, Claudiu Secaşiu, preşedintele interimar al CNSAS, a făcut o deplasare de lucru la Ministerul Apărării, unde a purtat discuţii. În mod surprinzător, d-l ministru Atanasiu s-a arătat dispus să repare aberaţia, promiţând că dosarele vor fi declasificate cât de curând. Totodată, domnia sa a anunţat că ministerul va continua acţiunea de retrocedare a dosarelor Securităţii.

 De ce, atunci, mascarada? O simplă demonstraţie de prostie aplicată? Ori doar un semn că situaţia n-a fost pierdută nici o clipă de sub controlul reţelei de ofiţeri şi colaboratori ai Securităţii care continuă să subjuge România fără a-şi permite măcar o clipă de răgaz de la evenimentele din Decembrie? Vor specula oamenii preşedintelui cotrocean şi această situaţie pentru a-i pune în cârcă primului bărbat rapida rezolvare?

 Intenţia dintâi trădează mentalitatea responsabililor. Corecţia precipitată denotă că până şi minţile înguste de sub basca militară şi-au dat seama că au sărit calul cu raniţa de dosare în spate. În fond, pot fi reţinute la bază dosarele cu adevărat fierbinţi, căci n-au de dat la nimeni socoteală. După atâţia ani, guverne şi administraţii, se puteau pierde multe. Ce atâta tevatură? Posibil să fie doar un simplu accident.

 O altă întrebare se ridică din mâlurile istoriei: de existenţa acestor dosare se ştia de la începutul anului 1990. Nu vom jigni inteligenţa cititorului cu nedumeriri legate de bandele operative ale lui Ion Iliescu în staţionare prelungită la cârma patriei, dar prestaţia administraţiei primului preşedinte cu adevărat democrat al românilor nu ne lasă. De ce, în cei patru ani de guvernare capitalistă, Emil Constantinescu n-a făcut presiuni asupra Ministerului Apărării să predea aceste dosare CNSAS? De ce n-a făcut presiuni asupra SRI să predea dosarele în baza legii deconspirării Securităţii? De ce n-a făcut presiuni asupra conducerii CNSAS să demaşte ce era de demascat? De ce Emil Constantinescu n-a făcut absolut nimic pentru aflarea misterelor care minează adevărul istoriei noastre recente?

 De ce, la urma urmei, este atât de complicat să aflăm ce e cu noi? Să fie adevăratul nostru chip atât de monstruos încât să justifice eforturile tuturor părţilor implicate de a-l ţine ascuns cu orice preţ? Să fim, Doamne, într-atât de murdari?

3 Iunie 2006