DREPTATEA? CARE DREPTATE?

Valerian Stan

O poveste despre care am mai vorbit – dar nu şi despre deznodământul ei, din câte îmi amintesc – e cea legată de secretomania abuzivă de care m-am lovit cu câţiva ani în urmă la Regia Protocolului de Stat (RA-APPS). Asupra existenţei acestui colos al privilegiilor demnitarilor, atât de lipsite de ruşine cum nici nomenclaturiştii comunişti nu şi le-au permis, am avut o altă ocazie să mă opresc, încât n-o voi mai face acum. Deci, pe scurt, lucrurile au stat aşa. În urma unor investigaţii pe care le făcusem – ca ziarist, după îndepărtarea de la conducerea Departamentului de Control al Guvernului – am descoperit că în perioada în care fusese ministru al Apărării, în Guvernul „ţărănist” al lui Radu Vasile, Victor Babiuc şi-a împroprietărit una dintre numeroasele societăţi comerciale cu un imobil „proprietate a statului”, aflat în administrarea amintitei Regii. Formal, transferul a fost făcut în baza unei Hotărări de Guvern (811/1998), în fapt însă pe baza aceleaşi legi a jafului post-comunist neruşinat: preţul plătit de înaltul demnitar a fost derizoriu, atribuirea s-a făcut fără organizarea unei licitaţii publice ş.a.m.d. Revenit la putere în fruntea PDSR – dar şi a Guvernului, de astă dată – Adrian Năstase avea să facă şi el, peste nici trei ani, fix acelaşi lucru ca Babiuc (cu singura deosebire că Asociaţia Vânătorilor şi Pescarilor, al cărei preşedinte era, nu era chiar proprietatea şefului PDSR-ist).

La puţin timp după intrarea în vigoare a Legii accesului la informaţiile publice, în aprilie 2002, în plină guvernare PDSR-istă cum spun, am solicitat conducerii Regiei Protocolului de Stat, copii xerox ale contractelor de „vânzare-cumpărare” a celor două imobile. Se înţelege, cererea era întemeiată, la punct şi virgulă, pe dreptul pe care amintita Legea îl dădea oricărei persoane de a solicita ce solicitasem eu. În termenul prescris de Lege, de la RA-APPS am primit, în primul caz, contractul de „vânzare-cumpărare” iar în al doilea un refuz categoric – care, comparat cu primul, m-a umplut de uimire. M-am dumirit însă imediat. Regia era subordonată Guvernului (prin Secretariatul General al Guvernului) iar d-l Năstase l-ar fi suprimat în doi timpi şi trei mişcări pe şeful Regiei dacă şi-ar fi permis să aplice legea, vorba aia, şi dulăilor. M-am adresat justiţiei iar surprizele au continuat (păi, ce credeam eu?). Tribunalul Bucureşti mi-a respins cererea cu „argumentul” că RA-APPS „funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară şi nu utilizează resurese financiare publice de la bugetul de stat”. Ca atare, a susţinut instanta, Regia nu face parte din categoria instituţiilor prevăzute de Lege. Deşi respectiva Lege era şi e clară pentru oricine: în categoria respectivelor instituţii este inclusă „şi orice regie autonomă care utilizează resurse financiare publice” (art 2 al Legii 544/2001). Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul cu o motivare care mă face să cred că judecătorii de aici nu s-au ostenit decât să dea un Copy-Paste „argumentelor” de care tocmai mă plânsesem.

Sigur că da, am mai spus şi altă dată, în privinţa regiilor autonome formularea Legii nu e deloc cea mai fericită. Capitalul social al regiilor autonome fiind în întregime public, era absolut firesc ca administrarea acestuia să constituie o informaţie de interes public – desigur cu respectarea şi în acest caz a regulilor generale privitoare la evitarea concurenţei neloiale etc. În atari condiţii, magistraţii ar fi trebuit să constate că solicitarea care fusese adresată Regiei viza o informaţie de interes public (privind gestionarea unui patrimoniu public), o informaţie care nu avea cum să aducă atingere principiilor concurenţei loiale şi care în esenţă urmărea să clarifice în ce măsură cei doi demnitari ai statului se folosiseră de poziţiile lor publice în interes propriu. Dar decizia justiţiei, cu deosebire cea a Curţii de Apel, a fost complet netemeinică din următoarea cauză. Văzând cum motivează prima instanţă respingerea cererii mele, şi având deja un număr de informaţii în acest sens, am cerut Secretariatului General al Guvernului (d-lui Şerban Mihăilescu, Miki Şpagă, pentru cei mai neavizaţi) să-mi comunice dacă în perioda ulterioară intrării în vigoare a Legii accesului la informaţii „au existat alocaţii bugetare către RA-AAPPS”. Evident, am scris SGG fără să fac referire la litigiul în care tocmai mă aflam cu Regia subordonată d-lui Miki. Răspunsul a venit prompt: sigur că au existat, şi încă foarte multe, scrisoarea SGG înşirând mai multe acte normative prin care s-a făcut asta. (Promptitudinea răspunsului şefului SGG m-a făcut să bănuiesc că stânga nu ştia deloc ce face dreapta – ceea ce, iată, nu-i totdeauna un lucru foarte rău...)

Bineînţeles că am făcut instanţei dovada pe care tocmai mi-o livrase, reglementar, d-l ministru. Însă bineînţeles că nu mi-a folosit la nimic. Recursul mi-a fost respins fără ca judecătorii să facă nici măcar o aluzie la actul prin care probasem indubitabil că Regia în cauză nu numai că administra un patrimoniu integral public, că se afla sub autoritatea Guvernului etc etc, dar şi că utiliza din plin „resurse financiare publice”.

Mi-am adus aminte de episodul acesta mai vechi, care mi se pare că arată foarte bine că în România dreptatea umblă şi astăzi cu capul spart, când, zilele trecute, am văzut şi câteva hotărâri ale instituţiilor chemate să restituite proprietăţile confiscate abuziv de statul comunist. Două dintre ele, al căror „beneficiar” e chiar preşedintele Comitetului pentru Proprietate Privată, Mihai Vânătoru, sunt două bijuterii. În comuna Fundeni din judeţul Călăraşi, „proprietarul de drept” (aşa-i dezmiardă oamenii politici în lege pe cei de care în practică îşi bat joc de 16 ani) moşteneşte 5 hectare de teren – cu acte legale, datând din 1925 şi confirmate de Arhivele Statului. După ce până la Legea 247/2005 cei de la comună şi judeţ i-au refuzat drepturile cu toate pretextele posibile, de curând au făcut-o simulând cretinismul. Omul dovedeşte cu acte, oficiale cum spun, inclusiv cu o declaraţie notarială de martor, că cei pe care îi moşteneşte „în 1952, când a început colectivizarea forţată, deţineau o suprafaţă de 5 hectare încă din anii 1925-1930", şi cu toate acestea prefectul Jenel Şerban şi tovarăşii lui îl expediază cu o frază care amestecă cele 5 hectare, cu anii 1952 şi 1925 într-o manieră care arată clar că despre bătaie de joc e vorba. Cineva neavizat ar putea să creadă că, poate, dactilografa o fi fost de vină – ambetată, de-un exemplu, de destinu-i minor. Nici vorbă însă, în realitate fraza respectivă a vrut să ocolească o întrebare foarte precisă pe care „proprietarul de drept” o pusese legitim, şi anume: a dat judeţul dispoziţie la comune să nu fie luate în considerare actele de proprietate mai vechi de 1948? Întâmplarea a făcut ca proprietarul – ale cărui acte erau din 1925, dar deplin valabile legal şi necontestate de nimeni – să afle, întâmplător, că judeţele dăduseră asemenea circulare; cu de la sine putere, dar foarte probabil inspirate de însuşi Guvernul „Dreptăţii şi Adevărului” şi cu încălcarea flagrantă a Legii 247/2005, care bineînţeles că nu avea cum să restrângă în timp, într-un mod atât de aberant, valabilitatea actelor probând dreptul de proprietate. Evident că dacă d-l prefect Jenel n-o să fie obligat de magistraţii judeţului pe care îl păstoreşte să răspundă întrebării care i-a fost pusă, o vor face sigur cei de la Strasbourg. Celălalt caz: „proprietarul de drept” revendică un teren în comuna Domneşti din judeţul Ilfov. Pe lângă alte multe aberaţii, Comisia judeţeană răspunde că o anume suprafaţă de teren din cea revendicată nu poate fi retrocedată pentru că, ţineţi-vă bine, „a fost trecută în proprietatea statului”. De parcă legile proprietăţii n-ar fi fost date pentru repararea ci pentru validarea raptului comunist. Dar parcă poţi să ştii? Şi dacă ştii parcă poţi să fii sigur?

Apropo de dreptate şi de restituirea proprietăţilor. În urmă cu câteva zile l-am văzut la televizor pe Mircea Geoană, acest gigolo cu pretenţii de om politic, anunţând că primul lucru pe care îl va face PSD dacă va reveni la putere va fi să desfiinţeze Fondul Proprietatea. Nu mai poţi să zici decât vorba aia: România-i o ţară minunată, păcat că-i locuită.