ROMÂNII „ANTI”: ÎNAINTE ŞI DUPĂ DECEMBRIE 1989

Gabriel Pleşea

Pe vremea dictaturii comuniste, multe s-au infăptuit (în favoarea puterii populare, fireşte) cu ajutorul turnătorilor. Nu cei care turnau o şarjă de oţel pe la mândrele combinate angajate în întrecerea socialistă, ci aceia care se duceau ba la tovul prim, ba la tovul adjunct, ba la şeful cu documentele secrete, ba la securist, ba la sectorist, ba chiar şi la miliţianul din colţ şi spuneau: Cutare a zis/ a înjurat/ a scuipat/ a defăimat/ a negat regimul nostru popular/ partidul nostru comunist/ clasa muncitoare din iubita noastră patrie şi din întregul lagăr socialist frăţesc al ţărilor comuniste surori, în frunte cu Uniunea Sovietică şi PCUS (b)-ul ei, care ne-a eliberat de sub jugul fascist. Şi, uite aşa, s-au umplut lagărele de la Canal, puşcăriile, centrele de reeducare, echipele trimise la stuf şi pe la alte munci, de s-a dus zvonul că românii sunt cei mai anti-comunişti dintre toţi anti-comuniştii din lume (în frunte cu imperialiştii anglo-americani). Pe scurt, cum deschideai gura, aveai toate şansele să fii etichetat ca ”anti”. Pe la începuturi, cu o nuanţă internaţionalistă precum anti-URSS, anti-PCUS, anti-Lenin, anti-Stalin, anti-Marx, anti-marxist-leninist, iar mai apoi pe o notă autohtonă de anti-partinic, anti-comunist, anti-socialist, anti-Ceauşescu, anti-Securitate. Erai un adevărat duşman al poporului şi al puterii lui populare. Întotdeauna se găsea o ureche, a vreunuia care avea nevoie de o butelie, de un aragaz, de locuinţă, de concediu la munte sau la mare, o înaintare în grad, un birou, o primă. Mergea şi cu şpaga, nu-i vorbă, dar se putea să o dai în bară cu vreunul mai marxist decât Marx. Cu turnatul mergeai la sigur. Îl înfundai pe duşmanul de clasă de-i mergeau fulgii şi te alegeai şi cu recunoştinţa tovarăşilor angajaţi în lupta pentru crearea societăţii celei mai înaintate. Şi, culmea!, totul se făcea fără să existe o lege propusă de colectivele de oameni ai muncii, elaborată apoi de Marea Adunare Naţională şi semnată de tovul mare: secretarul-general-preşedinte-(dictatorul). Totul funcţiona ca pe roate. A, era să uit! Când etichetele de mai sus nu ajungeau, mai ales printre membrii de partid, se mai venea cu una: Legionarule! Ştiau ei, tovarăşii, ce ştiau. Căci, din puţini (cam o mie de comunişti prin anii patruzeci) mulţi au rămas! Cam patru milioane şi jumătate când şi-a luat Ceaşcă zborul cu helicopetrul, lăsându-i lui Ion Ilici Iliescu PCR-ul său iubit. Cifră pe care ”lustratul” (sub Carol al II-lea, Antonescu şi sub Ceauşescu) Ion Ilici Iliescu, proaspăt emanat în decembrie 1989, a înmulţit-o cu patru (membrii familiilor celor 4,5 milioane) încât a ajuns la şaisprezece milioane. Un activ impresionant, de s-a speriat până şi Mitterand, socialistul rafinat, care i-a dat dreptate lui Iliescu că da, nu se poate să-i pedepseşti pe atâţia cotizanţi şi simpatizanţi de ororile comunismului comise sub Dej şi sub Ceauşescu. Şi uite aşa, s-a dus Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, legea lustraţiei, deschiderea dosarelor, deconspirarea Securităţii şi multe alte lucrări de curăţire drastică, la nivelul curăţirii grajdurilor lui Augeas.

Dar s-a dus şi întreprinderea lucrativă a turnătoriei. Au ba?

Ba! Cu alte ţinte şi pe alte note. Doar nu s-au epuizat bursele, participările la colocvii, la congrese, catedrele, colaborările. În unele cazuri posturi pe la ambasade sau la centrele culturale. Ca să nu mai vorbim de listele electorale sau poziţiile guvernamentale. Şi care ar fi păcatul cel mare cu care poţi să-l înfunzi pe unul ca să ajungi pe lista mult râvnită? De fapt sunt mai multe păcate. Pe timpul regimului Ion Ilici Iliescu (care joacă în continuare barbut cu soarta ţării, ridicând miza la un pol—”de stânga” îi zice el), ajungea să nu ai pedigree nomenklaturist că erai imediat turnat, demascat ca anti-Iliescu, anti-tranziţie, anti-FSN/PDSR/PDS. Meteahna a continuat şi sub Constantinescu, şarjele venind din partea opoziţiei anti-Constantinescu, la turnătorie adăugându-se şi şantajul, prin care nomenklatura şi-a menţinut oamenii în posturi. Avem motive să credem că şi sub Băsescu spiritul ”anti” continuă. Manifestat cu vigoare mai ales la cei care până în decembrie 1989 îi acuzau şi îi turnau pe ”anti”-comunişti. S-a arătat deja cu ocazia alcătuirii noii conduceri a CNSAS când furia anti-Ticu Dumitrescu s-a dat pe faţă, apoi la desemnarea membrilor Comisiei prezidenţiale pentru cercetarea crimelor comunismului, când coordonatorul Comisiei, Vladimir Tismăneanu, a cedat forţelor anti-Paul Goma, expulzându-l pe acesta din Comisie.

Poate că exemplul cel mai flagrant de continuare a turnătoriei cu scopul de a desfiinţa, de a marginaliza, de a băga pumnul în gură, de a cenzura, îl constituie recurgerea la acuza de antisemitism, considerat într-atât a fi o devastatoare crimă încât, în România, a intrat în vigoare o lege care pedepseşte defăimarea şi negarea Holocaustului. Evenimentul a prilejuit unor indivizi mânaţi de interese pur personale să apeleze la o nouă metodă, asemănătoare celei din dictatura comunistă, de a înfunda pe cineva. Substituind acuza de anti-comunism cu cea de antisemitsim, membrii fără scrupul ai intelighenţiei româneşti îşi permit să folosească drama evreilor pentru a-şi atinge scopurile meschine (iarăşi o bursă, un post, o publicare, o băgare în seamă etc). Aşa procedează Nicolae Manolescu a cărui marotă este să-l cenzureze pe Paul Goma din toate revistele culturale, nu numai din România Literară. Se spune că pentru a obţine postul de ambasador la UNESCO, la Paris, Nicolae Manolescu l-a cenzurat pe Goma în paginile Vieţii Româneşti pe motiv de antisemitism. Aşa au procedat 18 intelectuali indignaţi care, la 30 mai a.c., au semnat un protest adresat redacţiei cotidianului ZIUA din Bucureşti, pe motiv că un număr de redactori ai publicaţiei favorizează ”răspândirea ideilor xenofobe, şovine şi antisemite” laolaltă cu ”propagarea unor mesaje extremiste şi legionaroide”. De remarcat că aceiaşi intelectuali, la fel ca Nicolae Manolescu în cazul Vieţii Româneşti, acuză ZIUA de ”promovarea incontinentă a lui Paul Goma, cu toate excesele lui, cu repetatul şi obositorul său negaţionism”. ”Protestul” celor 18 intelectuali a stârnit o reacţie pe măsură din partea celor care au văzut în ruşinosul lor apel o nouă încercare de subminare a valorile democratice şi un atac la adresa libertăţii presei în România.

În încheiere, spre completarea consideraţiilor de mai sus, reproduc un fragment din articolul intitulat: ”Nepotul lui Cajal, avocatul «antisemiţilor» de la ZIUA”, apărut în ediţia ziarului ZIUA din 1 iunie: ”Revoltat de manevra securistică de executare a cuvântului liber, avocatul Iulian Lepa s-a angajat ieri să-i reprezinte în Justiţie pe ziariştii ZIUA acuzaţi de antisemitism. Iulian Lepa ne-a declarat următoarele: «Persoanele care se pretează la asemenea atitudini murdare—pentru a folosi un eufemism relativ corespunzător lipsei de respect faţă de fenomenul Holocaustului şi a suferinţei milenare a poporului evreu—nu au nimic în comun cu filosemitismul. Este de-a dreptul josnic ca cineva, oricine ar fi el, să folosească Holocaustul şi aşa zisul antisemitism neprobat in cazul de faţă drept masă de manevră şi cal de bătaie pentru atingerea unor scopuri mărunte, politicianiste şi meschine. Există organisme specializate care monitorizează şi antisemitismul şi exagerările în numele luptei împotriva antisemitismului; şi este bine să se ştie acest lucru. În calitate de avocat evreu israelian sunt profund indignat de pseudo-filo-semiţii din grupul celor 18».”