"PROCESUL COMUNISMULUI”: UN JUDECĂTOR CU PROBLEME

Valerian Stan

Numirea lui Vladimir Tismăneanu în fruntea Comisiei prezidenţiale de analiză a dictaturii comuniste continuă să aibă ecouri. Cele mai numeroase sunt polemicile dintre cei care critică alegerea făcută de Traian Băsescu şi cei care îi critică pe cei care critică numirea lui Tismăneanu.

În urmă cu câteva săptămâni, am exprimat şi eu părerea că Vladimir Tismăneanu nu este potrivit pentru misiunea pe care şi-a asumat-o. Spunând ce am avut de spus, am sperat că nu voi mai fi nevoit să revin – mai ales că mi se pare o pierdere de timp să scrii la nesfârşit despre aşa zisul „proces al comunismului”, o temă care, după cum e tratată astăzi la Bucureşti, are prea puţine şanse de a nu fi compromisă şi ea în chip răsunător. Am simţit nevoia să revin citind câteva dintre polemicile din ultimele săptămâni.

Cei care au contestat numirea lui Tismăneanu au argumentat cel mai adesea cu lipsa de legitimitate a acestuia, ca fiu al unui fost nomenclaturist comunist, un stalinist sinistru. „Cum e posibil”, au întrebat cei mai mulţi, „ca o asemenea însărcinare să fie dată tocmai cuiva al cărui tată a jucat un rol important în instaurarea cumunismului în România?” Iar alţii au mers şi mai departe (personal cred că au procedat corect din toate punctele de vedere), şi s-au întrebat dacă în cazul celeilalte mari orori a Secolului XX ar fi acceptat cineva ca în fruntea unei comisii de investigare a crimelor naziste să fie numit fiul unui fost responsabil nazist. Aici fac o paranteză şi amintesc că un text contestând şi el legitimitatea lui Tismăneanu a fost cel al lui Vladimir Alexe, din ziarul „Ziua” („Agentul Volodea”, 13 mai 2006). Între altele, Vladimir Alexe a avansat ipoteza că tizul său ar fi plecat din România cu ajutorul Securităţii. În legătură cu acest episod, două au fost principalele mele nedumeriri. Prima, că, vrând să-şi susţină teoria, ziaristul a citat din dosarele Securităţii ca din Evangheliile Sfinţilor Apostoli iar a doua că Vladimir Tismăneanu nu a găsit de cuviinţă să dea vreo explicaţie publică celor scrise despre el. Indiscutabil că dacă vorbim de istoricul, de politologul sau publicistul Tismăneanu, cu alte cuvinte de o persoană neavând vreo însărcinare oficială, o asemenea atitudine s-ar putea justifica cu uşurinţă. Numai că la momentul despre care vorbim domnia sa deţinea o poziţie oficială cât se poate de importantă – şi extrem de relevantă în raport cu tema articolului care îl privea. Iar publicul are dreptul să ştie dacă conducătorul unei instituţii oficiale, de cercetare a crimelor comunismului, a fost sau nu agent al Securităţii. Ca să nu mai spun că ar fi fost de un minim bun simţ ca verificări de acest gen să fi fost impuse, oficial, în legătură cu toţi membrii Comisiei prezidenţiale, dar şi ai celei „guvernamentale”, condusă de Marius Oprea. Dar ce mai sunt azi normalitatea şi bunul simţ?

Contestatarii alesului Cotrocenilor au avut de înfruntat o avalanşă de înjurături. Judecata lor, s-a spus, este „profund ticăloasă” pentru judecă un om „după faptele tatălui său, şi nu după propriile fapte”. Ce s-au făcut aceşti oameni că nu înţeleg sunt următoarele câteva lucruri. Mai întâi că într-un caz ca acesta, mai mult decât în oricare altul, legitimitatea persoanei desemnate să conducă o asemenea instituţie este extrem de importantă nu numai în sine – având să răspundă unei minime exigenţe de etică socială – dar şi ca o premisă absolut obligatorie a obiectivităţii şi credibilităţii respectivei instituţii. Da, şi eu cred că, numit în fruntea unei asemenea instituţii, un om ai cărui părinţi au responsabilităţi serioase pentru răul comunist, nu poate să aibă nici legitimitatea dar nici credibilitatea şi obiectivitatea atât de necesare sarcinii pe care şi-a asumat-o. Aici trebuie spus un lucru care se pare că e mai puţin ştiut, anume că mama judecătorului anticomunist de astăzi a fost şi ea un înalt responsabil comunist (stalinist), care a condus epurările pe criterii politice din sistemul de sănătate. 

Avocaţii săi îl prezintă cel mai adesea pe Tismăneanu ca pe un „istoric foarte calificat şi un contestatar sever al comunismului”. Ceea ce face ca multă lume să-şi zică, pe bună dreptate: „Păi dacă fiul a fost un contestatar al comunismului, atunci e cu atât mai nedrept să fie judecat pentru trecutul comunist al familiei sale”. Ce nu spun apărătorii lui Vladimir Tismăneanu – unii pentru că nu ştiu iar alţii, cei mai mulţi, pentru că ascund cu bună ştiinţă lucrul acesta – e că, până în chiar ultimele săptămâni de dinaintea plecării din ţară, fiul s-a dovedit la fel de devotat comunismului ca şi tatăl şi ceilalţi înaintaşi ai săi. În urmă cu ceva timp, oficialul PRM-ist „Tricolorul” a publicat un articol scris de Tismăneanu în 1974, în fapt o odă jenantă dedicată „romantismului revoluţionar comunist”. În numele căruia, amintea „romanticul revoluţionar” tinerilor generaţiei sale, Marx îndemnase „să fie luat cerul cu asalt”. Dar nici Ceauşescu n-a lipsit, cu citate ample, din imnul tânărului propagandist, care cel mai adesea conchidea el însuşi cu îndemnuri aşijderea: „Reiese limpede din cuvintele secretarului general al partidului ideea că, în condiţiile noastre, astăzi, a visa despre viitorul comunist nu este doar un drept, ci mai ales o datorie”. Etc. etc. etc. Pentru că susţinătorii şefului Comisiei prezidenţiale au pătruns practic peste tot – în presa locală, în cea de la Bucureşti, dar şi de peste Ocean şi în forumurile de pe internet – numai ştiu exact unde am citit că, vezi Doamne, textul respectiv e foarte vechi, singular şi deci prea puţin relevant pentru evoluţia de după acei ani a lui Tismăneanu. Şi că, în definitiv, nici n-ar trebui dată o prea mare atenţie dezvăluirii în cauză, „o abjecţie plecată din cocina peremistă”. Acest ultim „argument” – că e o abjecţie să spui adevărul şi că adevărul îşi pierde din valoare dacă nu ne place nouă sau îl spun Vadim şi oamenii lui – mi se pare un revelator excelent al relei credinţe a unora dintre susţinătorii lui Vladimir Tismăneanu. Sigur că da, Vadim şi tovarăşii săi nu sunt nici ei cei mai legitimi să vorbească despre aceste lucruri, dar măcar ei nu au pretenţia să conducă „procesul comunismului” din România. Dar apropo de avocaţii lui Tismăneanu, un fapt ce pare a fi prea puţin remarcat e că destui dintre ei au fost, asemeni şefului Comisiei prezidenţiale, propagandişti zeloşi ai ideologiei şi regimului comunist (unii ocupând chiar poziţii de conducere) în presa de resort a vremii şi în organizaţiile studenţeşti comuniste – dar şi oameni al căror trecut sunt semne că mai necesită destule clarificări. E cazul unora ca Dan Pavel, Ioan T. Morar, Ion Cristoiu, însă şi alţii care cititorului de aici îi sunt deja prea cunoscuţi ca să mai fie nevoie să-i numesc eu. De partea lui Tismăneanu i-am văzut, de asemenea cu argumente de o rea-credinţă flagrantă, şi pe Mircea Mihăieş şi Ovidiu Şimonca. Ca să parafrazez, nu am nici cea mai mică îndoială că în asemenea cazuri cine se adună se aseamănă. 

Revenind însă, timp de aproape un deceniu, cu deosebire după absolvirea Facultăţii de filosofie, Vladimir Tismăneanu a fost un propagandist comunist care a otrăvit şi el, asemeni multora dintre susţinătorii săi de azi, conştiinţele şi sufletele studenţilor generaţiei sale. El a fost ani la rând, până în ultimele săptămâni înainte să plece din ţară, unul dintre propagandiştii cei mai devotaţi ai ideologiei comuniste, făcând o apologie descalificantă Partidului Comunist şi preamărindu-l pe Ceauşescu. Între altele, destul de concludente sunt zecile de articole pe care Tismăneanu le-a publicat în „Viaţa studenţească”, destul timp în pagina de „Ideologie politică”. Am în faţă nenumărate exemple, din care, din lipsă de spaţiu, voi reda doar câteva citate, exclusiv din opera mai târzie a „contestatarului comunist”. În „Viaţa studenţească” din 29 aprilie 1981: „Apare cu deosebită claritate funcţia partidului revoluţionar al clasei muncitoare, sensul novator al acţiunii sale pe scara istoriei contemporane, valenţele inedite introduse prin apariţia sa în însăşi logica acţiunii politice”. În „Viaţa studenţească” din 16 aprilie 1980, în „Lenin, schiţă de portret intelectual”, el face o apologie „Marelui Lenin” (Marelui Criminal, de fapt), de care în 1980 s-ar fi jenat pînă şi cei mai dogmatici propagandişti comunişti. Referindu-se la opera şi lupta lui Lenin dedicată făuririi omului nou, Tismăneanu scria că pentru realizarea acestui deziderat „nu sunt suficiente profesiunile de credinţă oricât de nobile ori generoase, nu sunt suficiente imprecaţiile ori incantaţiile, opoziţiei obstinate a vechiului ordinea socială revoluţionară îi contrapune permanent spiritul dialectic, receptivitatea la inovaţie, radicalitatea ca mod de viaţă, a cărei exemplară personificare o regăsim în însăşi opera lui Lenin”. Sau, de asemenea în „Viaţa studenţească”, la 20 mai 1981, apărător al ideologiei marxiste (dar unul aparţinând unei categorii speciale a aparatului de propagandă comunistă), Tismăneanu denunţa „imprecaţiile unora dintre <noii filosofi> francezi, tentativa lor de a identifica marxismul cu o filosofie a non-libertăţii”. El îl acuză direct – cu numai câteva săptămâni înainte de plecarea în Occident, într-o manieră care sugerează un aviz special pentru a publica aşa ceva – pe contemporanul său, Raymond Aron, cu aceste „argumente”: „În fond, întreaga carieră teoretică post-belică a acestui gânditor este dominată de visul demolării marxismului; este adevărat, nu prin invective primitive, nu prin acuzaţii grosiere ci, mai subtil, prin negarea substratului său democratic, aşadar prin contestarea legitimităţii sale intelectuale”. Apropo de acest text, diversioniştii de profesie, cei care sugerează că Tismăneanu ar fi contestat din „porniri antisemite”, ar fi cazul să explice dacă nu cumva Tismăneanu însuşi e antisemit de vreme ce a putut să scrie aşa ceva despre marele filozof – evreu francez, cum se ştie, un anticomunist neînduplecat dar şi unul care a avut de suferit din cauza nazismului.

Prin urmare, Vladimir Tismăneanu însuşi şi nu doar tatăl său a fost un propagandist al ideologiei şi regimului comunist, dar şi un privilegiat al regimului pe care l-a slujit. Încât – dacă vorbim de legitimitate, şi parafrazând întrebarea care s-a pus – poate cineva să imagineze că în fruntea instituţiilor care au instrumentat procesul deplin meritat care s-a făcut nazismului ar fi fost acceptat un fost propagandist al ideologiei şi regimului nazist? Indiscutabil că oamenii se pot schimba şi că este nedrept ca aceia care o fac să fie trataţi la fel cu aceia care nu au făcut-o. Nu sunt foarte familiarizat cu destinul post-comunist al lui Vladimir Tismăneanu dar tind şi eu să cred că au dreptate cei care vorbesc în termeni apreciativi despre acest destin şi despre opera profesorului american. Dar aceasta este una iar grija pentru legitimitatea, credibilitatea şi obiectivitatea – şi, desigur, competenţa – celor care ar trebui să organizeze un „proces al comunismului” din România este alta.

Am scris lucrurile acestea cu o mare strângere de inimă. Mi-am dorit foarte tare să nu fiu în vreun fel nedrept faţă de un om pe care îl respect în mod deosebit, provenind dintr-o familie cu un trecut destul de asemător celei la care am fost nevoit să mă refer aici. Dacă am reuşit, meritul este exclusiv al lui. Pentru că dacă destinul părinţilor a fost oarecum asemănător cu al celorlalţi, el a ales să şi-l croiască pe al său cu o demnitate impresionantă. Asupra căruia însăşi Comisia prezidenţială ar avea de ce să se aplece.