DESTINE PARALELE

Liviu Cangeopol

Este trist să vezi cum nedreptăţile curg râu într-o ţară dedicată trup şi suflet justiţiei, dar unii, deşi crescuţi în comunism, au devenit iarăşi, sub soarele capitalismului democratic, mai egali decât alţii. În timp ce Ion Iliescu este dezvăluit cu acte în regulă ca fiind parte activă a complotului kaghebist de înnoire a sistemului muribund şi întinat, popimea turnătoare este exclusă din rândul celor cu drept legitim la demascare publică. Semnalând că Ion Iliescu este lucrat de un didisent rus iar pătura preoţească este protejată de serviciile noastre secrete (cu tot cu filialele lor politice şi, eventual, culturale), să încercăm a penetra hăţişul implicaţiilor acestei situaţii.

Prin ani, Ion Iliescu s-a adeverit a fi exponentul desăvârşit al comunismului românesc pentru toate vârstele. Supravieţuind celor două epoci clasice distincte (stalinist-dejistă şi hruşciovist-ceauşistă), a reuţit el însuşi declanşarea şi impunerea celei de a treia (gorbaciovist-iliesciană). De mic copil, Ion Iliescu a fost crescut în spiritul luptei de clasă pe fundal ateist-ştiinţific şi câteodată dialectic. A făcut studii la Moscova, unde a deprins toate subtilităţile vremii, inclusiv pe cea de a se lăsa înrolat în KGB. La întoarcere, a ţinut să arate că n-a pierdut vremea prin străinătăţuri, aşa că a profitat de rătăcirile revoluţiei maghiare şi ecourile lor în rândul studenţimii cu reminiscenţe burgheze pentru a-şi dovedi ataşamentul şi pregătirea.

Timp de 30 de ani, Ion Iliescu a slujit, din diferite poziţii, o cauză pe care el o considera nobilă. A slujit-o şi după ce dictatura comunistă a fost abolită (vai, şi prin eforturile lui!). Comunist a fost, comunist a rămas; kaghebist l-au bănuit cu toţii (Ceauşescu îl marginalizase în clipa în care agenţii Moscovei încercaseră reactivarea lui – care va avea loc pe deplin abia în Decembrie 1989), kaghebist îl arată cu degetul şi d-l Bukovski. Ce e rău cu un asemena om? – s-ar putea întreba unii şi alţii.

Dacă Ion Iliescu s-ar fi transformat într-un democrat învăpăiat n-ar fi spus fiecare cât este el de prefăcut? Şi apoi, nu este dreptul fiecărui cetăţean să-şi aleagă modul de viaţă, idealurile şi mijloacele după plac? Nu constituie aceste ingrediente însăşi esenţa democraţiei? Aflaţi că da. Dintr-un anumit punct de vedere, Ion Iliescu a fost un om corect cu el însuşi. Că a tras sfori, că a minţit, că a incitat la violenţă, că a protejat corupţia şi fărădelegea sunt trucurile luptei politice pe care le-a dobândit în mediul în care a activat.

Dacă-i pe-aşa, un observator imparţial s-ar putea şi el întreba la rându-i: ce-au păzit ceilalţi? Cum a reacţionat societatea la traducerea în faptă a ambiţioaselor planuri ale lui Ion Iliescu? Cum? – să vă spunem noi: cu pumnii şi cu picioarele împotriva duşmanilor săi. Ba chiar şi benevol, instigând prostimea să-l voteze pe huiduit (de frica altuia).

Preoţii, însă, veneau din cealaltă direcţie. Pentru orice om care a citit măcar accidental pasaje din Biblie (carte inspirată de cuvântul Domnului), viaţa însăşi este un focar al deşertăciunilor demne de dispreţ. Un ateu nu are pe nimeni, decât pe el însuşi şi, uneori, pe cei apropiaţi. Un credincios, chiar şi după ce a fost părăsit de toţi, îl are pe Dumnezeu. Plecat de la această convingere, el este capabil să lupte cu răul. Dacă avem azi, măcar pe alocuri, o lume mai bună decât înainte, e şi din cauza credinţei oamenilor într-un Dumnezeu care îi va răsplăti cândva pentru binele făcut. Iar dacă vi se pare mai rea, imaginaţi-vă cum ar fi arătat fără nici un pic de credinţă.

Istoria este privită de urmaşi cu alţi ochi decât contemporanii evenimentelor. Nu spun nimic nou. Soarta României de atunci pare a fi fost pecetluită prin conspiraţia potrivnică a doi monştri, fascismul şi comunismul, sub privirile adormite ale celui de-al treilea: democraţia occidentală (e adevărat: ce-ar mai fi putut să facă?).

Dar nu este aceasta dintotdeauna soarta celor mici? Desigur. Mai cu seamă când îşi imaginează că sunt mari şi se joacă cu chibriturile. Situaţia Bisericii era şi pe atunci aberantă: ca instituţie cu rol social, se afla în slujba statului; ca menire sacră, în cea a Domnului. Când diavolii roşii s-au năpustit cu tancurile asupra României, omul de rând nu avea unde să-şi îndrepte privirea decât spre Rege şi Biserică. Regele era prea tânăr, Biserica – prea timorată de rolul jucat în ascensiunea celuilalt monstru. Când te lepezi de stăpânul etern, e lesne să ţi-l schimbi pe cel vremelnic. Au existat martiri în rândul preoţimii române - ţin să precizez -, iar instituţia nu s-a aruncat cu braţele deschise încă de la gară. Dar a cedat.

Sub iluzia că domnia omului este trecătoare, Biserica a intrat în solda noii stăpâniri, ştiind că este rea. Rea, dar vremelnică. Pentru a supravieţui, a făcut compromisuri. Un compromis l-a atras pe altul. Azi, Biserica este o instituţie a statului şi nimic mai mult. Legătura cu Dumnezeu a fost întreruptă de mult. Împotmolit în noroaiele păcatului, carul Bisericii Ortodoxe Române abia se mai târâie. Pentru a nu se cufunda, Biserica este subvenţionată de stat. Una din subvenţii este tăinuirea rolului jucat de ea în comunism.

Este greu să faci faţă judecăţii divine. Nu este uşoară nici cea a oamenilor. Dar dacă oamenii sunt sub vremuri, acum vremurile s-au schimbat. Ce fel de agenţi secreţi îi mai ameninţă azi pe preoţi cu pierderea libertăţii ori măcar a dreptului de a sluji dacă nu aduc servicii Cezarului fără a da nimic lui Dumnezeu? E de mirare că atâţia oameni cu carte nu văd capcana golirii de sens religios a unei instituţii eminamente religioase. A stopa deschiderea arhivelor privind colaborarea preoţilor cu Securitatea este o acuzaţie mai gravă decât orice atac deschis, căci este admisă existenţa colaborării cu Diavolul. Admisă şi tăinuită sub tinichelele unui dublu cinism: o dată la adresa drept-credincioşilor, o dată la adresa instituţiei, care trebuie să-şi ducă anatema în spinare.

Mântuirea trece prin iertare, iar iertarea prin pocăinţă. Cu instinctul împovărat de păcate pe care nu le putea face spontan ignorate, Patriarhul Teoctist a decis să se retragă la mănăstire imediat ce dictatura s-a prăbuşit în sânge şi ruşine. A fost rechemat de ordine venite de sus. Îmi permit să cred că ordinele nu veneau de la Dumnezeu. Gestul Patriarhului, tocmai pentru că era de bun simţ, putea să fie dat de exemplu, periclitând cauza (cea la care lucrau de zor Ion Iliescu şi oamenii săi de pretutindeni). Sfinţia sa nu înţelegea ce fel de timpuri veniseră. Când a înţeles, a revenit asupra deciziei dintâi. A revenit şi a rămas. 

Credibilitatea Bisericii, în ciuda rezultatelor venite pe calea sondajelor de opinie (bazate pe un viciu de asociere abuzivă între instituţie şi Dumnezeu, între tradiţie şi credinţă, între aparenţă şi esenţă), se erodează pe zi ce trece. Când Biserica unei naţiuni este pervertită, naţiunea este pervertită ea însăşi. Cred că nu are nimeni nici o îndoială.

Susţinătorii dosirii legăturilor preoţilor cu Securitatea nu par a fi conştienţi de ramificaţiile problemei. Pentru omul aflat în afara celor două instituţii, pare limpede că reprezentanţii lor sunt agenţi ai aceleiaşi entităţi, trădători ai menirii (de a sluji naţiunea şi pe Dumnezeu) şi atei. Nu încerci să minţi un Dumnezeu de a cărui existenţă eşti convins. În ultimă instanţă, disputa este dusă nu între slujitorii Bisericii şi duşmanii ei, cum susţin atâţia avocaţi din oficiu, prea grăbiţi să numere răniţii şi conspiraţiile, ci între preoţii cu dosar şi instituţie.

Măcar asupra acestui punct putem fi de acord: deconspirarea preoţilor care au colaborat cu Securitatea este mai mult o problemă a Bisericii decât a noastră. Căci noi, care am avut de crezut, am crezut şi fără ajutorul lor. Iar colaborarea dintre ei şi Satana a mâhnit instanţe cu mult mai importante, din partea cărora judecata va fi mai aspră decât cele câteva râsete sau înjurături lumeşti cu care s-ar fi ales.

Nu o dată am auzit că dezvăluirea colaborării dintre popimea valahă şi organul dracului ar slăbi Biserica. O tâmpenie cu iz de blasfemie. Deci nu colaborarea a slăbit-o. Aş fi preferat o Biserică slabă, dar onestă, sobră şi înălţătoare decât una întărită în acest mod. Aş fi preferat o Biserică activând în catacombe uneia cu catedrale imense pustiite de conţinut.

15 Mai 2006