ROMÂNIA LA RAPORT

Gheorghe Bănică

Toată scena politică şi întregul guvern au aşteaptat cu sufletul la gură raportul de ţară de pe 16 mai al Comisiei Europene, raport despre conţinutul căruia s-au făcut tot felul de presupuneri pe baza unor informaţii obţinute de la surse mai mult ori mai puţin oficiale. Optimismul afişat în preajma datei mult aşteptate de ai noştri conducători, cum că prin munca lor neobosită România se prezenta precum o mireasă pe care ginerică abia aştepta să o treacă pragul vastului apartament se baza numai şi numai pe o decizie politică a Europei Unite. Dacă ar fi să citim printre rânduri raportul primit în mod diferit de actorii de pe scena politică românească primele capitole ar arăta cam aşa:

Capitolul A: agricultură de subzistenţă şi aviară după aviară cu un Flutur care nu zboară, averi făcute peste noapte prin tunuri din banul public, alternanţă la hoţie, absenteism dus la extrem în camerele parlamentului, aberaţii legiferate în folosul unor grupuri de interese, alianţe politice de conjunctură, indiferent de natura doctrinelor celor înfrăţiţi, autostrăzi invizibile, asfaltări de-o iarnă, dar cu miliarde volatilizate în conturile clientelei politice şi ale rudelor până la a enşpea spiţă, arestări televizate urmate de eliberări din cauză de procedură, …

Capitolul B: bani negri albiţi prin inginerii financiare, bancrută frauduloasă fentată prin lege, bugete locale umflate de la centru pe criterii neortodoxe, birocraţie generatoare de corupţie, baroni locali cu apucături de vătafi pe propria moşie, bătaie de joc la adresa pensionarilor care au ajuns muritori de foame şi muribunzi din cauza lipsei de medicamente, biblioteci comunale transformate în cârciumi ordinare, bani trimişi în ţară de cei care şi-au luat lumea-n cap şi cu care se susţine economia, bătălii deşarte pentru emanciparea femeii care nu are acces la funcţii de decizie, …

Capitolul C: corupţie fără corupţi dovediţi, caricaturi de licitaţii cu dedicaţii, carnete de partid ţinând loc de competenţă, copii instituţionalizaţi lăsaţi în grija unora fără nici un Dumnezeu, cozi permanente la ghişeele unde oamenii simpli sunt umiliţi de funcţionari plătiţi din banii acestora, conturi în bănci străine ale şmecherilor care au fentat legea furând la drumul mare, comisii de privatizări “de succes” care lasă ţara fără resurse naturale şi umflă buzunarele clientelei, certificate de revoluţionari false, dar generatoare de privilegii, colegii de fripturişti care obţin finanţări pentru a descoperi roata şi a se plimba în maşini de lux, căruţe trase de măgari circulând pe drumuri denumite europene…

Şi tot aşa până la ultimul capitol, acela în care Comisia Europeană a dat-o după cireş şi folosind un limbaj diplomatic a arătat că România a făcut progrese importante…, dar amână momentul anunţării datei de aderare. Cu alte cuvinte, recunoaştem eforturile depuse până acum, dar acestea nu sunt suficiente dacă nu menţineţi în continuare acelaşi ritm al activităţii, iar dacă vă culcaţi pe-o ureche s-ar putea să nu se ştie. Guvernanţii îşi trag spuza pe turta lor afişând o siguranţă aproape arogantă, ministrul Mihai Răzvan Ungureanu declarând sus şi tare că posibilitatea amânării datei de aderare pentru 2008 este exclusă. Acesta este însă contrazis de şeful delegaţiei Uniunii Europene la Bucureşti care a afirmat la un post e radio că activarea clauzei de salvgardare prin care se poate amâna momentul aderării cu un an este posibilă până în ultima zi a anului 2006.

Progresele pe care le văd oficialii de la Bruxelles, fie în urma unor vizite periodice de evaluare, fie din tonele de hârtii trimise de sutele de experţi români în integrare europeană nu au nici o acoperire în felul în care arată România reală: nici un dosar de mare corupţie finalizat printr-o sentinţă definitivă, procentul mic de atragere a fondurilor europene din cauza neştiinţei de a întocmi proiecte viabile, agricultură de subzistenţă făcută cu plugul tras de animale de povară şi cu producţii în consecinţă, ţinte ratate în domeniul creşterii economice şi inflaţiei…, în mai puţine cuvinte-un popor nefericit care trăieşte cu speranţa că într-un orizont de timp (20-30-40 de ani?) va apărea soarele şi pe uliţele prăfuite ale satelor şi orăşelelor unei altfel de Românii, aceea în care se va fredona pe bune “Oda bucuriei”, imnul Europei Unite.