ÎNGĂLARE “SPECIALĂ” PRINTRE PREMIILE UNIUNII SCRIITORILOR PE 2005

Gabriel Pleşea

Anul trecut în iunie, după alegerea lui Nicolae Manolescu la preşedinţia Uniunii Scriitorilor din România, îmi exprimam dezamăgirea că un colaboraţionist post-decembrist al lui Ion Ilici Iliescu (Omul cu ”O” mare pentru manolescul rezistent prin cultură) a ajuns la şefia breslei scriitoriceşti folosindu-se de o tactică preluată de la mentorul său mereu bolşevic. Manolescu le-a dat de înţeles scriitorilor că nu va purcede la scormonirea trecutului acestora, vizând dezvăluirea colaborării lor cu organele de partid şi de stat şi cu securitatea, aşa cum i s-a întâmplat predecesorului său Eugen Uricaru, deconspirat de Doina Cornea pentru turnătorie. Mai mult decât acest aspect, pe undeva ”omenesc” în contextul deşuchiat al României post-decembriste, atrăgeam atenţia asupra unui mare pericol pentru Uniune. Scriam că pericolul este: ”Cel al promovării spiritului de gaşcă de la România literară. Despre colectivul de redacţie de la această revistă a Uniunii Scriitorilor pe care Nicolae Manolescu o tratează ca propria sa moşie se vorbeşte că ar fi ”gaşca lui Manolescu”. Fireşte, din această gaşcă fac parte şi cei care ”intră în vederile noastre” (expresia preferată a redactorilor de la România literară, când e vorba de selecţionarea textelor şi a scriitorilor spre publicare). Transferarea acestei politici redacţionale (promovată în cârdăşie cu purtătorii de mapă Alex Ştefănescu, Dimisianu, Bittel) la nivelul Uniunii Scriitorilor din România este previzibilă odată cu alegerea lui Nicolae Manolescu la preşedinţia Uniunii.”

Ceea ce am prezis s-a întâmplat şi ilustrarea cea mai bună a acestui fapt o constituie acordarea unuia din premiile speciale ale USR pe 2005 lui Alex Ştefănescu, acest munte (la propriu!) de prostie critică, al cărui singur merit ”literar” este cel de a fi redactorul-şef al revistei România literară. Evenimentul s-a petrecut săptămâna trecută în cadrul unei ceremonii dirijate de însuşi Nicolae Manolescu în sala Amfiteatru a Teatrului Naţional din Bucureşti.

Opera ”specială” pentru care a fost premiat ”special” Alex Ştefănescu se intitulează pompos Istoria literaturii române: 1941 - 2000. Nu repetăm aici insolenţa, menţionată de alţii, cu care Alex Ştefănescu vrea să convingă că a sa Istorie e o continuare a monumentalei lucrări a lui G. Călinescu (Istoria literaturii române de la începuturi până în prezent) apărută în 1941 (de unde, chipurile, o ”preia” Alex Ştefănescu). Nu de puţine ori redactorul/criticul-şef de la România literară şi-a ignorat (dacă nu a catadixit să-i desfiinţeze) colegii de breaslă pe motiv că aceştia nu şi-au scris, încă, opera ”capitală”, lucru reflectat şi în selecţionarea autorilor pe care să-i includă în op. Iată că şi-a scris-o el! După ce şi-a adunat veleitarele sale compuneri publicate în România literară, în seria La a doua lectură, într-un volum publicat la Maşina de scris—propria sa editură (sau a soţiei?).

Acuzat de ”confuzie a valorilor, de impostură şi incompetenţă” (de Carmen Muşat, în Observator Cultural, 16-22 martie), Alex Ştefănescu şi opera sa ”capitală” s-au văzut luaţi în colimatorul presei literare. Atenţia mult prea mare acordată de recenzenţi şi critici a fost interpretată de Juriul Premiilor literare drept o măsură a succesului alex ştefănescian şi numai aşa îmi explic de ce acestuia i s-a acordat Premiul special al USR pe 2005. Cu toate acestea, doar patru-cinci critici, printre care Gheorghe Grigurcu (colaborator permanent la România literară) şi Gabriel Dimisianu (director adjunct la România literară), au găsit de cuviinţă să-şi laude colegul de redacţie literară. Marea majoritate, însă, a evaluat la justa sa valoare Istoria alex ştefănesciană. Din lipsă de spaţiu, vom aminti doar titlurile unor recenzii dedicate lucrării lui Alex Ştefănescu, publicate într-o serie din Observator Cultural intitulată ”Chiar a scris Alex Ştefănescu o istorie a literaturii?”. Iată, prin sugestive titluri, răspunsurile: ”Istorie literară cu înlocuitori” (Paul Cernat), ”Arca lui Noe se scufundă” (Carmen Muşat), ”Istoria literaturii ca mixaj” (Mircea Muthu), ”2,830 kg” (Geo Şerban), ”Piatra tombală a criticii foiletonistice româneşti” (Ştefan Borbely), ”Dramaturgia care (nu) este” (Iulia Popovici), ”O istorie hip-hop” (Angelo Mitchievici). Citind recenziile, răspunsul la întrebarea dacă Alex Ştefănescu chiar a scris o istorie a literaturii este NU! Nu a scris. Şi cu toate acestea, Alex Ştefănescu a fost ”special” premiat. De altfel, în pagina de Cultură a cotidianului Ziua din 17 mai, se scrie: ”Cartea lui Alex Ştefănescu a fost mult criticată de nume remarcabile ale criticii şi istoriei literare actuale, iar premierea ei aduce mai mult cu o sfidare a divergenţelor de opinie.” Culmea e că la decernarea premiului, însuşi tartorul manolesc a atras atenţia vreunui potenţial autor de istorie literară ”să nu faci ca el!” (ca Alex Ştefănescu, adică). O explicaţie a absurdei acordări de premiu special lui Alex Ştefănescu o oferă Ovidiu Simonca (Observator Cultural, nr. 64 (321) 18 - 24 mai 2006): ”Ironiile lui Nicolae Manolescu la adresa cărţii lui Alex Ştefănescu sunt primele luări de poziţie publice ale directorului revistei România literară. Ele înseamnă şi foarte mult, dar şi foarte puţin. Foarte mult pentru că, trecând peste faptul că sunt colegi de redacţie, Nicolae Manolescu şi-a pus în funcţiune spiritul critic şi a reuşit să puncteze câteva din deficienţele cărţii. Foarte puţin pentru motivul că Nicolae Manolescu nu s-a încumetat până acum să-şi pună pe hârtie observaţiile. Poate că un text scris de Nicolae Manolescu ar fi temperat elanul juriului care s-a grăbit să-i dea un premiu special lui Alex Ştefănescu, deşi un membru al juriului – Dan C. Mihăilescu – se pronunţase în ”Idei in dialog” împotriva Istoriei... lui Alex Ştefănescu, iar alţi doi – Gabriel Dimisianu şi Daniel Cristea-Enache – numai de obiectivitate nu pot fi făcuţi răspunzatori, cât timp împart acelaşi aer cu Alex Ştefănescu la România literară. Dar aşa e in România, trebuie nepărat să ne premiem prietenii şi nu avem măcar decenţa să ne abţinem! De altfel, am fi aşteptat o explicaţie din partea juriului, o motivaţie, de ce Alex Ştefănescu a primit un Premiu special?”

Toate acestea fiind semnalate nu putem spune decât: Ruşine, de trei ori ruşine lui Nicolae Manolescu (director al României literare şi preşedinte al USR), lui Gabriel Dimisianu (director adjunct al României literare şi preşedinte al Juriului de decernare al Premiilor USR), şi celorlalţi din Juriu! Aţi terfelit un Premiu al USR, fie el ”special”, acordându-i-l impostorului critic Alex Ştefănescu (redactor şef al României literare). Scrie Iulia Popovici (în editorialul ”Cum se dă USR peste cap”, în ediţia din 22 mai a cotidianului Ziua): ”Din două, una: ori manualul pentru gospodine al lui Alex Ştefănescu e modelul profesional al criticii româneşti, ori Premiile USR n-au nici o funcţie de autentificare a valorii şi, deci, sunt tot diplomele pentru zootehnişti de altădată.” Amin!”