DE CE ESTE IMPORTANTĂ DEMASCAREA SECURIŞTILOR

Liviu Cangeopol

Imaginea partidului asupritor şi rău s-a risipit repede în puzderia de făcături şi sciziuni care au împânzit scena noastră politică, la un loc cu ocultarea spre Târgovişte a ultimului său vlăstar suprem. Apoi nostalgia a jucat rolul unei selector pervertit, reţinând în memoria societăţii doar amintirile mai puţin neplăcute. Deoarece, uneori, cauza porneşte de la efect, demenţa sufocantă a unui capitalism maimuţărit a avut, de asemenea, o contribuţie majoră la deformarea percepţiei trecutului. Aşa se face că Securitatea este forma cea mai pregnantă a coşmarului românesc încă prezentă în conştiinţa colectivă a naţiei chinuite, ca singurul mesager al răului.

Dacă secretarul general şi detestata sa soţie au fost executaţi, luând cu ei în mormântul de la Ghencea o felie majoră din aura demonică a partidului, de căpeteniile Securităţii nu s-a atins nimeni, chiar dacă pe la cârma ţării s-au perindat, chipurile, mai multe echipe. Pe la mijlocul anilor ‘90, am auzit vehiculată ideea că ţara, de fapt, era condusă de Iulian Vlad ori măcar de foşti subalterni apropiaţi securiei sale. Ieşirile agresive ale generalului Pleşiţă, rămase fără nici un rezultat, chiar şi acum, nu erau menite să risipească impresia că instituţia şi oamenii săi deţin o imunitate eternizată împotriva naturii. Alte figuri rânjite de securişti obraznici (ofiţeri ori colaboratori notorii) cocoţaţi în vârf de ramură şi numărând tone de dolari au întărit convingerea.

Simpla anatemizare a instituţiei, cum au preconizat unii sau alţii, sau chiar condamnarea câtorva ofiţeri care au comis crime la ordine venite de sus ori zburarea unor politruci care au ţinut să uite a menţiona că au făcut parte din organizaţie ar fi, la amploarea grozăviei pe care a reprezentat-o, o nimica toată. Un sacrificiu acceptat cu bucurie. Dar nu există decât un singur mod de a răsplăti funestul rol jucat de Securitate în istoria noastră recentă: deconspirarea cu acte şi poze a tuturor colaboratorilor şi ofiţerilor ei acoperiţi. 

Se vor apăra teoreticienii colaborării prin aceea că faptele turnătorilor au fost mărunte şi că nu şi-a pierdut nimeni viaţa ori măcar libertatea din cauza acţiunilor lor (la care au fost constrânşi cu uşa nevoilor omeneşti). Nu-şi închipuie nimeni că turnătorii au salvat ţara de la dezastre naturale, sabotaje masive ale duşmanului de clasă ori încercări murdare de subjugare armată iniţiate din exterior (cu excepţia celor sovietice, necesitând o discuţie separatţ). Cu atât mai mult turnătoria n-a fost decât preţul mizerabil al abjecţiei caracterului unor cozi de topor la fel de mizerabile.

E o minciună sfidătoare că au existat turnătorii care au ţinut de siguranţa naţională. Dacă vreţi, abia acum ele fac parte din această categorie, prin faptul că marea deconspirare ar arăta fără drept de înconjur că România s-a aflat în ghearele Securităţii toţi aceşti ani, permanent şi în proporţie de masă.

Recent, mai degrabă fără să fie pe deplin conştient de ce face, Emil Constantinescu a lăsat să-i scape că Radu Vasile, unul din premierii numiţi de el, semnase contract de colaborare şi bună înţelegere cu Securitatea. Într-o vreme, Radu Vasile tuna şi fulgera cu neîntrecută aprigie împotriva comunismului. Ca să vezi! Oare când minţea? Când săruta inelul cu piatra al colonelului la care turna ori când a acceptat să ajungă premier fără să-i treacă măcar o secundă prin cap să declare că, în imprejurări de presiune, când toate erau una iar noi fuseserăm deja trădaţi de Occident, el a semnat o hârtiuţă nevinovată, pe baza căreia n-a cauzat nici un prejudiciu.

Sunt convins că turnătoriile lui Radu Vasile n-au trimis pe nimeni în puşcărie. Atunci de ce nu a recunoscut? În caz că s-ar fi aflat în timpul mandatului său de şef al Guvernului cu ce s-a ocupat la tinereţe, Radu Vasile ar fi fost debarcat de urgenţă cu şuturi şi sudălmi. A preferat să tacă. Să fi fost discreţia sa cauzată de un dram de ruşine care, printr-o minune, ar fi supravieţuit în sufletul său? Semnând pactul cu diavolul, ruşinea a fost prima calitate pe care a pierdut-o. Necunoscuta nu are decât o explicaţie: colaboratorii, mari sau mărunţi, aparţin unei organizaţii care, dincolo de neajunsul şantajului, le poate aduce beneficii. Lui Radu Vasile i l-a adus pe cel de a fi şeful Cabinetului.

Formula este valabilă în ceea ce-i priveşte pe toţi demnitarii români. Cine nu a fost racolat înainte a fost după. Şefi de ziare sau edituri care şi-au văzut de treabă pe vremea comunismului clasic au fost înrolaţi în condiţii democrate, în clipa în care s-a dovedit că pot fi utili cauzei. Securitatea nu şi-a permis, cum nu-şi permite nici acum, să lase necontrolate poziţii cruciale. De aceea deconspirarea reţelei operativ-informative ţine, pe bună dreptate, de siguranţa naţională.

Din când în când, pe neaşteptate, câte un aprig anticomunist înnebuneşte fără anunţ şi trece făţiş în tabăra cealaltă. Cazul ţărănistului Săndulescu (unul dintre cei mai acerbi critici ai comunismului în prima parte a anilor ‘90), care şi-a părăsit partidul istoric pentru a se înscrie în cel organizat de Virgil Măgureanu este deja un exemplu clasic. La fel evoluţia imprevizibilă a lui Marian Munteanu, devenit candidatul prezidenţial al aceluiaşi partid, după ce fusese unul dintre liderii mişcării de rezistenţă anticomunistă din Piaţa Universităţii, bătut cu sălbăticie de mineri.

S-a vorbit săptămânile acestea de existenţa unui număr de 60 de politicieni aflaţi în Parlament care au desfăşurat acţiuni de strânsă colaborare cu Securitatea. Se exagerează, desigur. În sens invers. Ar fi bine dacă numai 60 de parlamentari ar fi manipulaţi de reţeaua Securităţii. Legile proaste ar fi căzut iar cele bune ar fi fost aprobate cu o majoritate covârşitoare.

Tabloul este sumbru, dar măcar ne-am obişnuit cu el. În caz că temerile sunt îndreptăţite, viitorul este arendat aceloraşi forţe. De dragul aberaţiei teoretice, să admitem că ne înşelăm. Dacă ţara nu este condusă de oamenii Securităţii, dacă forţele trecutului nu sunt decât nişte închipuiri, dacă rolul foştilor colaboratori este nesemnificativ, de ce, atunci, nu se trece la ora de vară a deconspirării? Cine şi ce ar mai avea de pierdut? Nişte nenorociţi de colaboratori, care şi-au dat vecinul în gât că şi-a ridicat glazvand în jurul balconului fără autorizaţie (l-ar fi putut vedea şi partidul din limuzină, trecând pe stradă)?

Să lăsăm la o parte turnătoriile mari, de genul celor înfăptuite de generalul Mihai Caraman, care spiona forţele NATO în favoarea KGB (de care a şi fost medaliat). Cazurile mari sunt cunoscute de opinia publică. Foşti ofiţeri de Securitate au scris cărţi despre ele. Iar cele mici nu contează. Nu contează decât în perimetrul următoarei ecuaţii: România continuă să se afle în ghearele Securităţii.

Ieşirea din coşmar înseamnă ieşirea de sub influenţa răului. În cazul nostru, răul este reprezentat de Securitate. Răul, însă, are diferite grade. Recunoscut, este aproape iertat. Mitropolitul Corneanu al Banatului ori Alecu Paleologu au recunoscut că au colaborat. De ce ei au putut să recunoască şi alţii nu? Să fie doar frica de Dumnezeu la mijloc? Ori altceva?

Ca în alte situaţii încurcate, suntem nevoiţi a ne adăpa din nou de la geniul lui Soljeniţîn: KGB (prin extensie, toate poliţiile politice comuniste) n-avea nevoie de colaboratori pentru a obţine informaţii, ci pentru a face un număr cât mai mare de cetăţeni devotaţi pe vecie cauzei. Securişti, daţi ţării cât mai multe unelte şantajabile! Când un colaborator este deconspirat, el devine mort pentru reţea. Nu mai poate face servicii, dar nici nu mai poate beneficia de avantaje. Deconspirarea este ca o concediere. Nici pe Mitropolitul Corneanu, nici pe conu Alecu nu-i mai putea da nimeni afară de unde erau. Nu mai aveau nimic de pierdut. Ceilalţi au.

Singura şansă a României, cu orice risc, chiar şi cel de a-i provoca un vid politic la vârf, este de a-i deconspira pe oamenii Securităţii. Ca lider al întregii ţări (şi doar ca parte măruntă a mecanismului Securităţii), Traian Băsescu are imensa responsabilitate de a impune totala şi imediata deconspirare. Chiar dacă funcţia de preşedinte este vremelnică, iar cea de colaborator, permanentă.

8 Mai 2009