EUROPA CA O PRADĂ?

Valerian Stan

Nimeni nu se pricepe mai bine cum trebuie condusă ţara decât politicenii ajunşi în opoziţie. În ambele guvernări PSD de până acum, au existat mari probleme inclusiv cu absorbţia fondurilor europene. Pentru ca acum foştii miniştri PSD-işti să fie neîndurători cu actualul Guvern „incapabil să găsească soluţii legislative şi instituţionale pentru ca banii europeni să fie cheltuiţi, şi nu returnaţi bugetului comunitar”. Dar nici liberalii nu sunt mai breji. Într-un discurs ţinut în Parlament în urmă cu mai bine de un an, vorbind despre absorbţia fondurilor europene de pre-aderare în anii de după 1991, primul-ministru Tăriceanu se împăuna cu o „rată de absorbţie a fondurilor Phare de 97%” (Ceauşescu ar fi zis 96,9 %). Ce se făcea d-l Tăriceanu că nu ştie e că fonduri de pre-aderare, cele pe care România le-a primit şi încă le va mai primi până la intrarea în UE, nu erau doar fondurile Phare, ci şi cele Sapard (agricultură şi dezvoltare rurală) şi Ispa (dezvoltarea infrastructurii de transporturi şi protecţia mediului). În cazul cărora situaţia a fost dintotdeauna foarte proastă, România pierzând sume imense de bani, atât de necesare dezvoltării şi modernizării sale.

Şi totuşi, dincolo de retorica politicienilor de la Bucureşti, chestiunea utilizării fondurilor comunitare rămâne una de maximă, de dramatică, actualitate. În primii 7 ani de după aderare, între 2007 şi 2013, România va primi din bugetul Uniunii Europene (Fondurile structurale şi Fondul de coeziune) în jur de 30 de miliarde de euro. Asta înseamnă că, într-o perioadă de 7 ani, vor trebui absorbite fonduri de peste 3 ori mai mari decât în cei 16 ani de până acum (perioada 1991-2006). Iar probleme ridică nu numai faptul că sumele sunt uriaşe şi timpul scurt, dar şi regulile mult mai stricte decât până acum, în cazul fondurilor de pre-aderare. Una dintre ele e deja celebra „n+2”, potrivit căreia proiectele finanţate din aceşti bani trebuie contractate, finalizate, implementate, cu toate plăţile făcute, în cel mult doi ani de la acordarea finanţării. Dacă o parte a proiectului respectiv nu este finalizat în timp se va proceda la anularea automată a angajamentului bugetar respectiv, putându-se ajunge chiar şi la acţiuni în justiţie, iar statul român, prin autoritatea responsabilă, va trebui să finanţeze ce a rămas de la bugetul de stat. Astfel încât, în loc să fie folosite fondurile europene, se va plăti de la buget. De asemenea, există reglementări destul de severe prin care plăţile din fondurile europene sunt suspendate, reţinute sau întrerupte în cazul în care contractorii nu respectă regulile stabilite prin contractele de finanţare.

Data aderării României la UE, 1 ianuarie 2007, a fost stabilită odată cu semnarea – la Luxembourg, 25 aprilie 2005 – a Tratatului de aderare. Cu toate acestea, Guvernul a făcut extrem de puţine lucruri ca să pregătească absorbţia fondurilor care urmează să fie virate începând de anul viitor (în cazul, foarte probabil, că aderarea nu va fi amânată cu un an). Sunt câteva luni de când urmăresc ce fac Guvernul, ministerele şi alte instituţii publice pentru informarea celor cărora le sunt destinate respectivele fonduri. E aproape incredibil ce se întâmplă – mai exact ce nu se întâmplă. Ajunge să faci o vizită pe paginile de internet ale Guvernului, ministerelor Finanţelor, Integrării sau a Agenţiei Nationale pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii ca să constaţi un dezinteres total. De fapt nici nu ştii dacă e dezinteres şi neglijenţă sau o strategie care urmăreşte ca de fondurile europene să beneficieze şi de data aceasta mai ales politicienii, clientela lor şi tot felul de demnitari şi funcţionari publici de rang înalt.

Se ştie, fondurile post-aderare sunt destinate sectorului privat, de la investiţii în producţie până la servicii sociale, în timp ce Guvernul, printr-o multitudine de instituţii şi autorităţi va trebui să asigure selecţia proiectelor eligibile, încheierea contractelor de finanţare, controlul executării lor, închiderea programelor şi toate celelalte. Specific pentru aceste fonduri este şi că contractorii privaţi trebuie să contribuie la co-finanţarea proiectelor cu minim 20-30% din valoarea lor. De asemenea specifice sunt şi mecanismele de control pentru „prevenirea, identificarea şi corectarea neregularităţilor”. Este prevăzut un sistem de instituţii şi autorităţi naţionale dar şi europene cu atribuţii precise de „management şi control”. În ţară, Ministerul Finanţelor şi Curtea de Conturi (Autoritatea de Audit, organism independent înfiinţat pe lângă Curtea de Conturi) au principalele atribuţii.

Dar apropo de control, o chestiune foarte importantă, nu cred să mai fie cineva care să nu se gândească încă de pe acum cam cu câtă nerăbdare vor fi aşteptând partidele politice şi clientela lor cele 30 de miliarde de euro de la Bruxelles. Mă mir foarte tare că absolut nimeni nu se întreabă dacă nu cumva agitaţia tot mai mare din politica de la Bucureşti, zvonurile tot mai intense despre apropierea dintre PD şi PSD, despre îndepărtarea Guvernul liberalului Tăriceanu, despre organizarea de alegeri anticipate şi toate celelalte, au ca miză mai ales apropiata „gestionare” a uriaşelor fonduri europene. Nu cumva, întreb, experienţa ultimilor 16 ani ne îndreptăţeşte să ne temem că în anii care vin totul ar putea să se repete şi că oamenii politici şi clientela lor vor delapida în interes propriu parte din uriaşele sume? În cei 16 ani de când România beneficiază de fonduri europene, presa a scris despre sute de cazuri de parlamentari, miniştri, prefecţi, preşedinţi de consilii judeţene, magistraţi, primari, poliţişti şi familiile lor care au obţinut într-o manieră cu totul privilegiată fonduri europene, Phare mai ales. A răspuns cineva pentru cele întâmplate? Au fost recuperate sumele de bani obţinute preferenţial şi ilegitim?

În urmă cu exact doi ani, sub guvernarea PSD a lui Adrian Năstase, am depus la Parchetul Naţional Anticorupţie două sesizări care aduceau indicii despre fraude de ordinul zecilor de milioane de euro, comise de înalţi demnitari şi lideri PSD ai momentului: Viorel Hrebenciuc, Şerban Mihăilescu, Octavian Cozmâncă, fraţii Sechelariu, Corneliu Iacobov etc. Delegaţia Comisiei Europene la Bucureşti avea să confirme public, la scurt timp, că atât la nivelul său cât şi al Oficiului Anti-Fraudă de la Bruxelles existau aceleaşi indicii cu privire la faptele sesizate PNA. Şi totuşi, au trecut doi ani şi nimeni nu a dat nici un răspuns sesizărilor făcute. Că aşa ceva nu s-a întâmplat sub guvernarea PSD înţelege oricine, dar cum poţi să înţelegi că nici sub actualul Guvern nu se întâmplă nimic? Vrând probabil să nu se spună că nu le fac chiar nimic delapidatorilor PSD-işti, şefii actuali ai PNA (DNA) se fac că-l anchetează pe Şerban Mihăilescu pentru vreo două arme de vânătoare pe care le-ar fi primit cadou în anii în care era secretar general al Guvernului.

Şi tot din experienţa proprie. În urmă cu mai mulţi ani, după mai multe eşecuri la varii instituţii guvernamentale, am solicitat Delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti informaţii despre firmele şi organizaţiile neguvernamentale care au beneficiat de finanţări Phare. După mai multe săptămâni de tergiversări, cu motivaţii aproape sau mai mult decât rizibile, unul dintre funcţionarii străini ai Delegaţiei mi-a trimis prin poştă o scrisoare şi o disketă în care mi se spunea că am informaţiile cerute. M-am bucurat foarte tare primind epistola oficială. Însă numai pentru puţine momente, întrucât, fiind un individ fără prea mult noroc în viaţă, aveam să constat că disketa era goală.

Sincer să fiu, nu găsesc prea multe motive să cred că istoria de până acum, destul de nefericită, a gestionării findurilor europene nu s-ar putea repeta. Instituţiile publice nu-mi par a fi nici azi prea familiarizate cu principiile responsabilităţii, integrităţii ori transparenţei guvernării. În toţi anii de după 1989, inclusiv în răstimpul de când se află la putere, colegii d-lor Băsescu şi Tăriceanu ne-au convins într-o măsură încă insuficientă că sunt mult mai capabili decât Adrian Năstase şi camarazii săi să reziste tentaţiei delapidării banului public în interes propriu. După cum Justiţia şi Departamentul Naţional Anticorupţie sunt încă departe şi azi să descurajeze asemenea tentaţii şi pe cei încercaţi de ele. Iată de ce cred că integrarea efectivă în UE ar trebui să se dovedească benefică inclusiv sub aspectul conectării României la instituţiile comunitare, inclusiv la cele de management, de control şi chiar şi de jurisdicţie în materia gestionării fondurilor europene. După cum cred că gestionarea transparentă şi corectă (iar prin aceasta şi eficientă) a celor 30 de miliarde de euro alocate României constituie pentru instituţiile comunitare – şi în ultimă instanţă pentru Uniunea Europeană însăşi – o provocare cu o miză cel puţin la fel de mare ca pentru România, politicienii şi Guvernele sale. Istoria celor întâmplate în România în ultimii 16 ani mi se pare că pledează foarte convingător pentru o asemenea perspectivă asupra lucrurilor.