LUNGUL DRUM AL OMULUI SPRE CASĂ

Liviu Antonesei

Deşi îmi place în România, pentru că nu mor de plictiseală, uneori – cînd revin din străinătate -, parcă mă satur să tot trăiesc în locuri şi timpuri atît de interesante. Parcă aş tînji spre ceva din plictiseala normalităţii. Adevărul este că, de cîte ori mă întorc din străinătate, am unele probleme de adaptare. Mai ales cînd revin din foste ţări comuniste. Mult mai puţin în cazul celor mai dezvoltate, care nu ne-au fost tovarăşe de suferinţă, probabil pentru că mi se pare normal ca lucrurile să funcţioneze ca lumea pe acolo. Cînd mă întorc însă din Est, de obicei din Polonia, mă enervez, mă minunez, mă întreb de ce lucruri care merg acolo, de-a dreptul banal aş spune, aici ar echivala cu un fel de revoluţie copernicană. Am plecat din apartamentul din Cracovia la ora 18 si la 1 noaptea am aterizat pe Otopeni, după ce am schimbat avionul la Varşovia. Şoferul de taxi, de la Cracovia, nu m-a escrocat, a schimbat doar aparatul la un indicator care-i cerea asta la ieşirea din oraş. De altfel, diferenţa de preţ dintre urban şi periurban e nesemnificativă. Berea din aeroport a costat cu un zlot mai mult decît cea din urbe, nu de 6 – 7 ori preţul normal, cum aflasem pe Otopeni – Plecare, cu vreo două săptămîni înainte, mai puţin de la gustul berii – o ultra răspîndită Tuborg – şi mai mult de la nivelul preţului.

La Otopeni – Sosire, după vreo jumătate de oră de tatonări şi negocieri, am găsit un taximetrist care m-a dus la Gara de Nord cu un preţ acceptabil, dar „fără aparat”. La Gară, însă, surpriză, ca în filmele cu tîmpiţi. Sute de oameni îi rezemau pereţii, cu valize, rucsace, sacoşe şi paporniţe pe lîngă ei, pentru că, între 24 şi 5, gara se închide! Nu şi pentru aurolacii care bîntuiau sălile goale spre amuzamentul celor ce păzeau gara de călători, fireşte. Parcă asistam la un refugiu, pe vreme de război, nu mă aflam lîngă gara cea mai importantă a unei capitale pretins europene. Din experienţa mea, e singura gară mare din lume care păţeşte aşa ceva. E adevărat n-am fost la Havana ori Phenian! De nouă ani se întîmplă asta, de cînd actualul ocupant al Cotrocenilor era ministru la Transporturi, după cum mi-a spus un chelner ager, dintr-un bar lipit de gară, în care m-am refugiat şi eu. Ager, de bună samă, odată ce mi-a servit două beri una după alta, fără să mă prevină că nu au şi wc la locantă! Cum naiba s-o fi eliberat autorizaţia de funcţionare, doar buzunarelor celor ce-au acordat-o ne-ar putea spune! Oricum, de la 3, 30 pînă la 5, am aşteptat mult mai nerăbdător decît alţii, care s-au servit cu tărie, deschiderea gării şi, pe cale de consecinţă, a budei din interior. Generoasă, doamna ce-o avea în custodie a deschis la 4, 50, aşa că merită recunoştinţa mea eternă. Oricum, n-am mai aşteptat restul, o prejudecată vetustă în eterna şi fascinanta!

La 6, 35, după ce era să pierd trenul, pentru că la ziare se deschide la 6, 30, deşi Rodipetul s-a privatizat şi te aştepţi la olecuţă de simţ comercial, am urcat în Intercity. Sînt fumător, beneficiar al ultimei scumpiri a ţigărilor, aşa că, pînă la Iaşi, am pîndit ca un copoi toate gările, ca să pot fuma cîte jumătate de ţigară – că Intercity stă doar un minunat în staţii – la fiecare din cele vreo şase opriri. În Polonia, spaţiile pentru fumători şi nefumători din trenuri sînt separate, oricum nu le-a trecut încă prin minte să transforme protecţia celor din urmă în persecuţia celor dintîi. Dar nu sîntem în Polonia! Din păcate. Pentru că veni vorba, pînă lunea trecută, singurul produs polonez mai scump decît în România erau ţigările. Har Cerului, iată, i-am ajuns din urmă, iar în iunie le-o luăm înainte! Salariul minim, la ei, e de 300 de dolari, la noi se învîrte în jurul sutei. După şase ore şi zece minute am ajuns în Iaşi. În copilăria mea, atît făcea acceleratul, pentru că un rapid ajungea doar cinci ore şi cîteva minute. Pe atunci, slavă Cerului, nu exista Săgeata lui Mitrea Cocor! Atunci, era stagnare, acum, ne grăbim să-i ajungem pe ceilalţi din urmă. Dar înţelepciunea latină nu iartă – festina lente, grăbeşte-te încet! Mai încet de atît nu se poate? Ba mi-i teamă că se prea poate! Pînă una, alta, doar la creşterea preţurilor şi a impozitelor am intrat în ritm...