ŢARA LUI ESCU

Gheorghe Bănică

Timp de aproape un sfert din secolul trecut România l-a petrecut sub preşedinţia cu accente de paranoia a lui CeauşESCU, cel care după ce a extaziat Occidentul prin poziţia pe care a avut-o faţă de invadarea Cehoslovaciei, a adus un popor întreg în pragul disperării. Cei care au trăit acele vremuri nu pot uita frigul din case şi din suflete, alimentele şi programul TV date cu porţia, în timp ce pe stadioane se montau spectacole faraonice în cinstea ESCU-lui care dădea din mâini având în fundal pe toţi voievozii şi domnitorii care făcuseră istoria poporului român, el fiind cel suprem.

Veni şi decembrie 1989, când IliESCU a emanat din revolta mulţimii şi din sângele nevinovat al tinerilor căzuţi pe caldarâm conducând apoi parcă două Românii, una mare, de amărâţi care aşteptau ziua când statul le asigura supravieţuirea pe luna în curs, şi o altă Românie, cea de îmbogăţiţi peste noapte sub zâmbetul lui larg şi în acelaşi timp lung de 2-3 mandate. După ce a mulţumit minerilor care ne-au epuizat brusc capitalul de simpatie din partea lumii civilizate, a reuşit să iasă pe poarta din dos a istoriei unui deceniu în fruntea ţării de mână cu Luceafărul huilei, revenind cu vigoarea de la 45 de ani în partidul pe care a dorit să-l reformeze, dar care l-a dat la o parte ca pe o măsea cariată în favoarea celui pe care nu demult îl caracterizase drept un “prostănac”.

Înainte de intrarea în mileniul III românii plonjaţi în democraţie au ales schimbarea şi un alt preşedinte, ConstantinESCU, cu alură de domn al micii Uniri şi aere de lider regional. După ce s-a luat la trântă dreaptă cu corupţia şi n-a găsit corupţii, scârbit de politică şi “răpus” de securişti s-a retras în postul de rector al rectorilor lăsând în afara parlamentului un partid istoric care l-a ridicat la rang de speranţă a democraţiei ţărăneşti, după care au căzut împreună în anonimat. Din când în când mai dau câte un comunicat că sunt în viaţă, iar partidul de care s-a despărţit şi-a schimbat chiar numele şi prenumele în speranţa unei felii din prăjitura popular-europeană.

Din portocaliul Alianţei şi Primăria generală a Bucureştiului s-a întrupat preşedintele BăsESCU, atipicul care era hotărât ca în doi ani să prindă toţi corupţii cu ocaua mică şi care stând pe axa Washinton-Londra-Bucureşti cu un Gloden Şpriţ în faţă scoate în evidenţă importanţa Mării Negre şi pune la cale unirea cu Moldova, dar în UE. Românii continuă însă să asiste la un păgubos “one man show” mâncând scumpiri după scumpiri în vreme ce noii cârmaci pierd zile şi săptămâni certându-se pe tortul guvernării. Alianţa DA aflată la guvernare se dovedeşte incapabilă să-şi pună în practică promisiunile electorale, iar limbajul coaliţiei s-a transformat într-o perpetuă ciorovăială cu BA DA-BA NU dirijată de la Cotroceni. Preşedintele jucător se vede băiatul cu chibrituri şi-şi propune să dea foc la şandramaua alianţei în speranţa că va primi în schimb bagheta magică cu care să conducă de unul singur cele 22 de milioane de români prin transformarea Constituţiei într-o cărticică din care fiecare înţelege ceea ce-i convine. În acelaşi timp însă, nu are curajul să-şi opereze hernia de disc în ţara românilor în numele cărora zice că acţionează şi cărora le cere în continuare încrederea.

La aproape 500 de zile de la instalarea guvernului Eziteanu se vede cu ochiul liber că, deşi se spune permanent că ţara e-n grafic, ţintele de creştere economică şi de inflaţie au fost ratate, pensionarii şi populaţia din mediul rural trăiesc în continuare la limita supravieţuirii, cozile la medicamentele compensate care nu ajung au rămas la fel de mari, preţurile la energie, carburanţi şi utilităţi au luat-o razna, autostrăzile sunt inexistente..., mai pe scurt: bogaţii sunt tot mai bogaţi, iar săracii tot mai săraci.

Nu avem decât să aşteptăm vreme de încă patru sau nouă ani pentru a vedea ce alt ESCU va ieşi din urna democraţiei noastre originale, să vedem dacă ceea ce scria nenea Iancu acum un secol despre societatea şi politica românească va rămâne valabil sau nu.