AMBASADOR APUD MANOLESCUM

Gabriel Pleşea

Ambasador, potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, este un ”Reprezentant diplomatic cu rangul cel mai înalt. Persoană trimisă cu o misiune specială pe lângă un stat sau un for internaţional.” Desigur, definiţia destul de succintă şi laconică din DEX poate fi amplificată în diverse contexte pentru a sugera, alteori pentru a sublinia, caracterul special al reprezentanţei la nivel ambasadorial al unui stat suveran pe lângă alt stat suveran, dar şi pe lângă foruri internaţionale, precum UE, ONU, UNESCO şi multe altele. Dat fiind specificul funcţiei şi al rangului, ambasadori sunt de regulă aleşi, numiţi, instalaţi etc dintre oameni care dovedesc că au educaţie la nivel superior, simţ politic, maniere, tact, cunoştinţe despre ţara în care activează, eventual vorbesc şi limba locului. În Statele Unite, numirea ambasadorilor este o prerogativă a preşedintelui, aceştia fiind, pe lângă reprezentanţi ai SUA, şi trimişi personali ai acestuia, tocmai pentru a asigura o comunicare directă cu şeful executivului american. De aici şi schimbarea ambasadorilor americani la venirea unui nou preşedinte la Casa Albă. Prin comparaţie, în România se continuă tradiţia instaurată de puterea comunistă, de a trimite la posturi indivizi care s-au remarcat mai degrabă prin fidelitate faţă de dogma de partid şi de stat, de putere, de cercuri de interese, de persoane sus-puse. Chiar şi cu aceştia, percepţia este că celui numit i se face o mare onoare iar ambasadorul, la rândul său, este mândru că îşi poate servi ţara.

Avem însă cazul Nicolae Manolescu, propus să fie ambasadorul României la UNESCO, care pare să fie animat de alte motive. În luna ianuarie a acestui an, când s-a făcut publică propunerea, am scris un editorial în care calificam alegerea autorităţilor de la Bucureşti drept o sfidare a bunului simţ, pe motiv că un cenzor abject al lui Paul Goma precum Nicolae Manolescu este delegat la UNESCO, agenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite care, printre altele, are mandatul de a apăra libertatea de expresie şi libertatea presei. Într-un recent interviu, acordat lui Robert Turcescu pe postul de televiziune Realitatea, Nicolae Manolescu, afişând postura unei babe hâtre şi urâte, ne dezvăluie de ce a ”acceptat” postul de ambasador la UNESCO, în ciuda faptului că deţine tot felul de funcţii (director la România literară, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, director adjunct la Cartea Românească, membru în numeroase comitete şi comisii) la care nu renunţă pe timpul mandatului ambasadorial (el având—ca şi Iliescu, mentorul său—multă energie rămasă). ”Pentru că îmi place să locuiesc la Paris!” a venit stupefiantul (şi neruşinatul) răspuns al manolescului la întrebarea lui Turcescu (de ce, dom'le Manolescu?), după care s-a lăudat că nu a vrut să fie ambasador în vreun oraş mai mare, ori mai important. Dându-ne de înţeles că i s-a pus în faţă o listă întreagă de posturi, din care el a ales Parisul, fiindcă acolo e de el, cel cu cultura rezistentă pe timpul dictaturii. Punem pariu că până şi Joiţă Tănase, ori Neagu Udroiu, aleşii lui Iliescu la ambasadoreală, ar fi venit cu răspunsuri mai adecvate, cum că acceptă marea onoare de a-şi servi patria etc. Nu Nicolae Manolescu! El îi face hatâr ţării, acceptând să fie ambasador şi asta doar pentru că e vorba de Paris, unde şi-a dorit el de mult să locuiască, dar, ce să vezi… vremurile!

Şi ce vrea Nicolae Manolescu să facă la UNESCO, la Paris? ”Vreau să încerc să fac acolo ce am făcut aici.” Adică la Bucureşti, în România! Din câte am citit în presa post-decembristă, am aflat că Nicolae Manolescu a rezistat prin cultură, plimbându-se şi la Paris (unde nu a rămas să locuiască, că, de, nu a fost trimis ambasador). După decembrie 1989 a pus mâna pe România literară pe care şi-a transformat-o în proprie moşie, dată în arendă lui Alex Ştefănescu şi Gabriel Dimisianu. Tocmai la timp, ca să-l legitimeze pe Ion Ilici Iliescu, numindu-l pe tartorul boşevic Om cu ”O” mare într-un interviu imediat după mineriada sângeroasă din iunie 1990. S-a băgat în politică, fracturând Alianţa Civică într-un partid (PAC!) pe care apoi l-a desfiinţat. A candidat şi la preşidenţia României (la competiţie cu Iliescu). În interviul cu Turcescu, Nicolae Manolescu a admis că nu a avut ce căuta în politică şi că nu are intenţia de a se întoarce: s-a lecuit! Mai departe, s-a apucat de cenzură şi de vânătoarea de antisemiţi (dezlănţuită, după spusele/scrisurile unora, tocmai pentru a fi sigur că obţine postul la Paris), ţinta preferată fiind Paul Goma. Nu ştiu dacă la cele de mai sus s-a gândit Nicolae Manolescu când a răspuns că vrea să facă la Paris ”ceea ce am făcut aici”. Aşa încât, aflându-mă la Bucureşti de Paşte, am întrebat în dreapta şi în stânga: ”Ce a făcut Nicolae Manolescu aici?”. Din mai multe părţi răspunsul a fost prompt, scurt şi cuprinzător: ”NIMIC!”.

În rezumat: Nicolae Manolescu a ”acceptat” să fie ambasador la Paris fiindcă îi place să locuiască acolo şi, odată ajuns la post, vrea să facă acolo ce a făcut în ţară, adică NIMIC demn de laudă. Am urmărit ziarele şi ştirile după interviul cu pricina, curios să aflu dacă motivele prezentate de Manolescu au stârnit vreun ecou, ori vreo reacţie. Bună ori rea. NIMIC! Şi uite aşa s-a procopsit ţara cu un ambasador de NIMIC la UNESCO.

Ambasadorii sunt şi miniştri plenipotenţiari, ceea ce le conferă puteri depline pe lângă guvernele străine sau forurile internaţionale. Aceştia trebuie să se distingă printr-o activitate susţinută în favoarea statului pe care îl reprezintă şi motivaţia lor nu poate fi, în nici un caz, una dubioasă, à la Nicolae Manolescu: ”accept fiindcă îmi place să locuiesc acolo”. Şi, vorbind de miniştri, iată ce spune Machiavelli: ”În privinţa modului în care principele îşi poate da seama de caracterul unui ministru, unul nu dă greş niciodată. Când ai de a face cu un ministru pe care îl preocupă mai mult propriile sale interese, şi nu cele ale principelui, ori dacă acel ministru, în tot ceea ce face, caută să obţină doar avantaje proprii, atunci poţi fi sigur că un asemenea om nu va putea, niciodată, fi un bun ministru după cum tot niciodată nu te vei putea baza pe el”. Substituind principele cu preşedintele ţării, sau cu ţara însăşi, şi pe ministru cu ambasadorul, avem mai clară situaţia creată de numirea lui Nicolae Manolescu în post de plenipotenţiar al României la UNESCO.