DOMNULE TIMOFTE, DOMNULE FULGA, DECLARAŢI-MĂ SPION!

Liviu Antonesei

Acum o lună, după patru ani de aşteptare, am primit de la CNSAS un răspuns stupefiant, în care se spunea că, după ce au căutat aşa de amarnic, bravii cercetători de acolo n-au găsit nici un dosar de-al vechii Securităţi, pe numele meu, nici în arhivele primite de la SRI, nici în cele de la SIE, nici măcar în ce-au primit de la Arhivele militare. Măi, să fie, mi-am spus şi am denunţat în mai multe articole din presă respectivul răspuns. Se vede treaba că, în România, doar scandalul ajută pentru că, după alte două săptămîni, am primit un nou răspuns, în care mi se comunica că s-au găsit 11 file despre mine! Între timp, am fost deja la sediul instituţiei şi am consultat, de fapt, cîteva zeci de pagini despre mine, redactate pre limba de lemn a Securităţii.

Dar să nu ne bucurăm prematur, că nu am avut acces la propriul dosar, ci doar la nişte file din ampla făcătură a SRI numită „Literatura şi Arta”, cîteva zeci de dosare, în mai multe volume, în care sînt aruncate cu furca documente referitoare la brava noastră lume culturală din vremea comunismului. O făcătură sinistră, ca să fiu mai precis care, după toate aparenţele, va fi servit d-lor Mihai Pelin şi Virgil Măgureanu la confecţionarea volumului „cultural” din „Cartea Neagră a Securităţii”. În acelaşi volum de documente, poţi găsi înscrisuri din anii 50, urmate de altele din anii 80, după care vin altele din anii 60, după o logică care n-are nimic nici cu raţiunea, nici cu arhivistica. Dacă nu erau tinerii cercetători de la CNSAS, amabili şi supăraţi rău că nu-ţi pot da nimic din ceea ce le tot ceri, în veci n-aş fi dat, în acel haloimis, de documentele în care este vorba despre mine. Deşi nu mi-am văzut dosarul, sînt totuşi mulţumit de cele văzute, inclusiv pentru că mi-am dat seama de ce nu îmi voi vedea în veci dosarul propriu, sau cel puţin cîtă vreme SRI şi celelalte servicii misterioase româneşti nu o rup complet şi definitiv cu vechea Securitate. Iată cheia, desprinsă dintr-un document despre eminentul critic Gheorghe Grigurcu, trimis de Securitatea Judeţului Gorj către Direcţia I de la Bucureşti: „A fost identificată ca legătură a sa Antonesei Liviu cercetător la Centrul de ştiinţe sociale Iaşi, cunoscut cu preocupări literare, şeful redacţiei „Opinia studenţească” din Iaşi, despre care ni s-a comunicat că este urmărit pe linie de contraspionaj, ca urmare a legăturilor ce le are cu lectorii francezi, dosarul de urmărire informativă aflîndu-se în faza de finalizare”. Documentul e datat 19 aprilie 1984 şi, în pasajul citat, face referirea la ancheta la care au fost supuşi peste 20 de tineri scriitori din Iaşi – percheziţii, interogatorii, confiscări de literatură „suspectă”, interdicţia semnăturii pe diverse termene etc – începînd cu 18 mai 1983! Aflu că, deşi fusesem dat afară de la conducerea Opiniei după ancheta din mai 1983, pentru Securitatea din Gorj, mai eram încă şef după un an! Nu ştia stînga ce făcea dreapta, probabil! Dar, de-abia acum, am mai aflat şi că eram spion francez! Or asta este foarte important! Pentru că din acest motiv nu am acces la propriul dosar, care probabil a rămas operativ, că doar spionii nu mor niciodată! Cum după 1990, am călătorit relativ mult în străinătate, întîlnind sute, poate chiar mii de cetăţeni străini din toată lumea, cum fiica mea a emigrat în SUA, ginerele s-a angajat în Air Force, iar nepotul e american prin naştere, îmi pot imagina că dosarul meu are chiar mai multe pagini de după 1990 decît de pînă atunci!

Prin urmare, stimate Domnule Timofte, vă somez să mă declaraţi oficial spion – francez, american, israelian, sovietic, după pofta inimii d-voastră – ori să-mi eliberaţi urgent dosarul. Dacă sînt spion, arestaţi-mă. Dar dacă nu sînt – şi amîndoi ştim la fel de bine acest lucru! –, nu înţeleg de ce îmi ţineţi dosarul pe de o parte, închis, adică în arhive, şi totodată deschis, deci operativ. Somaţia e adresată, de asemenea, şi dlui Fulga, pentru că nu ştiu cum v-aţi repartizat moştenirea sinistră a Securităţii!

Însă această mică întîmplare este plină de învăţăminte şi dincolo de cazul meu. Ea relevă, în filigran, concepţia despre securitatea naţională a statului român de astăzi. Exact aceeaşi ca şi pînă în 1989, deci naţional-comunistă şi securistă, deşi România tot pleacă din comunism de vreo 16 – 17 ani, Pactul de la Varşovia şi-a dat obştescul sfîrşit şi, de aproape un cincinal, sîntem membri NATO! În principiu, ne-am schimbat orientarea de politică internaţională, avem alţi inamici şi alţi aliaţi. Asta în principiu, după cum văd! D-lui Pacepa, de frica americanilor, i-aţi retrocedat şi bunurile confiscate. Or, eu nu doresc decît eliberarea din închisoarea securistă a propriului meu dosar. Ce să fac, să mă plîng pe la ambasade?

PS Nu de mult un funcţionar cu funcţie de conducere de la Garda Financiară Iaşi a declarat că a fost securist, dar că nu ar fi făcut poliţie politică. Un document, copiat de mine la CNSAS, datat 3 august 1987, semnat de dl căpitan Florin Gavril, în calitate de şef de serviciu, şi de colonelul Constantin Ciurlău, şeful Securităţii Iaşi, anunţa Securitatea din Braşov că sînt „lucrat în dosar de urmărire informativă” şi, după ce-mi enumera patru prieteni scriitori de acolo, se încheia: „Vă rugăm să ne comunicaţi cum sînt cunoscute acestea (n.m. L. A. respectivele persoane) pe linie de securitate şi să ne trimiteţi spre explotare eventualele materiale ce le deţineţi despre obiectivul nostru”. Adică, eu! Ba spion, ba obiectiv! O fi fost asta „poliţie politică” ori doar un schimb de amablităţi?