POPULAŢIILE APLAUDĂ, POPORUL HUIDUIE

Liviu Antonesei

Cu prilejul vizitei la CNSAS, unde, se pare, a şi contribuit la deblocarea situaţiei, preşedintele a fost energic huiduit de grupul de protestatari. Deşi neplăcută, cred că huiduiala aceasta a fost întrutotul benefică. Mai întîi, chiar preşedintelui. Al doilea, poate că şi nouă. În întreaga sa carieră politică, preşedintele mai fusese huiduit o singură dată, de către greviştii CFR, pe cînd era numai ministru al transporturilor. Ca preşedinte, însă, pînă la mijlocul săptămînii trecute, avusese parte doar de aplauze furtunoase şi de băi imense de mulţime, indiferent că monitoriza lucrări la podurile dărîmate de inundaţii, dansa frenetic cu chivuţe pe la discotecile estivale, participa la deschiderea anului şcolar, ori revenea din străinătate, cu axa Bucureşti – Londra Washington sub braţ. Nu e de mirare că s-a înnegurat la faţă şi că de-abia îşi putea controla nervozitatea, tremurul mecanic al bărbiei. De altfel, nimănui nu-i place să fie astfel întîmpinat, cu atît mai mult dacă nu are antrenamentul d-lui Ion Iliescu, huiduit din prima pînă în ultima zi a puterii, ba chiar şi după aceea.

Nu sînt sadic, nici nu mă bucur de răul altuia, dar cred că huiduiala aceasta a fost benefică, poate chiar miraculoasă. Benefică preşedintelui, mai întîi, cum spuneam, poate şi nouă, care începem să pricepem că nu e bine să ne facem chip cioplit din politruci trecători. Că absolutul nu e de găsit în politică, ci la biserică, în poezie, poate şi în dragoste. Nici un lider înconjurat în permanenţă de un roi de lăudători şi aplaudaci nu rămîne normal, nu poate rămîne normal. Sînt prea multe exemple în istorie, inclusiv într-a noastră, ca să fie loc de dubii. Sînt sute de exemple în istorie, iar Ceauşescu nu e decît un exemplu. Nu mă îndoiesc că preşedintele venise la CNSAS cu gîndul să rezolve criza, probabil cu soluţia la purtător. Nu cred, deci, că huiduielile i-au provocat decizia. Ele însă, oricît de neplăcute ar fi fost, au provocat altceva. Dacă aş fi filosof, aş spune „une prise de conscience”. Nefiind filosof, voi spune un cutremur interior, o binevenită destabilizare sufltească.

Preşedintele a plecat trist de acolo, dar pe gînduri. Ceea ce e de bun augur. Dacă este atît de inteligent nativ cum îmi pare, cred că a înţeles că nu binemerită laude indiferent de ce ar face, nici aplauze numai pentru simplul fapt că există. Jocul macabru de-a „uite Ticu, nu e Ticu”, declanşat la plecarea în China şi lăsat în seama politrucului Boc-ciu, nu merita laude. Şi nici nu le-a primit. Cum, din păcate pentru D-Sa, a trebuit să încaseze şi costurile comportamentului iresponsabil al d-lui Turianu. Care, pentru încălcarea legii, ar trebui să-şi facă bagajele. Dar pe filiera dumisale a ajuns acolo, aşa că degeaba distanţarea tîrzie de ipochimen, ruşinea tot rămîne. Şi trebuie purtată!

Sper că preşedintele a înţeles întrutotul mesajul protestatarilor. Faptul că erau puţini nu are nici o importanţă, la revoluţie, în prima fază, cea periculoasă, nu erau mai mulţi – dar ei reprezentau partea activă civic a societăţii, cea care dă semnalul transformării unei populaţii într-un popor. Ei erau poporul, iar agenda poporului e mai importantă decît a populaţiei, orice-ar crede sinistrul domn Berceanu, politruc dăruit ţării de frumoasa noastră Oltenie. Populaţia, eventual, te votează, pentru că eşti simpatic, populist, popular, pentru că hăhăi şi joci cu elan chivuţele – poporul este, însă, cel care te alungă, te răstoarnă, dacă ai ghinion te şi împuşcă. Desigur, prin reprezentanţii săi!

Dacă a înţeles asta, va fi bine pentru preşedinte. Va fi, poate, mai bine şi pentru noi. Dar, dacă a înţeles, a înţeles şi că despărţirea de comunism nu este o poveste, ci o imensă durere. Şi va face actul simbolic al condamnării acestuia, îşi va cere scuze în numele statului român de la poporul persecutat. Şi pentru asta nu are nevoie de nici o comisie, cum tot repetă de peste un an şi pe care, acum, a şi anunţat-o. Ca să stabilească anume ce? Că un regim care a produs – în mod direct – sute de mii de morţi şi a închis două milioane de oameni e un regim criminal? Acestea sînt cifrele oficiale minime. De ce studii „ştiinţifice” ar mai fi, oare, nevoie? Dl. Vladimir Tismăneanu, cel mai bun specialist în comunism dat de România, nominalizat drept preşedinte al Comisiei Prezidenţiale, ar putea să-i comunice deja concluzia, ca să economisim banii şi timpul. Ce-ar mai avea de cercetat?

Dacă, însă, preşedintele nu a înţeles, dacă numai s-a supărat precum văcarul pe sat, huiduielile de la jumătatea acestei săptămîni fierbinţi nu vor fi fost şi cele din urmă. Şi nu vor rămîne simple huiduieli. Ele vor provoca un amplu curent de opinie, pe nişte teme – a luminării trecutului, a deconspirării Securităţii, a condamnării comunismului – ce le păreau unora desuete! Ca şi cum ai purea avea un prezent limpede şi un viitor dătător de speranţe fără să faci lumină deplină asupra trecutului. Nu ajută nimic să ascunzi gunoiul sub covor, nici cadavrul în dulap. Nu produci astfel decît o duhoare îngrozitoare.