New York  Magazin
[Start] [Despre noi] [Editorial] [Ulima ora] [Autori] [Arhiva] [Echipa] [Contact] [In English]

POPULAŢIILE APLAUDĂ, POPORUL HUIDUIE

Liviu Antonesei

Liviu AntoneseiCu prilejul vizitei la CNSAS, unde, se pare, a şi contribuit la deblocarea situaţiei, preşedintele a fost energic huiduit de grupul de protestatari. Deşi neplăcută, cred că huiduiala aceasta a fost īntrutotul benefică. Mai īntīi, chiar preşedintelui. Al doilea, poate că şi nouă. Īn īntreaga sa carieră politică, preşedintele mai fusese huiduit o singură dată, de către greviştii CFR, pe cīnd era numai ministru al transporturilor. Ca preşedinte, īnsă, pīnă la mijlocul săptămīnii trecute, avusese parte doar de aplauze furtunoase şi de băi imense de mulţime, indiferent că monitoriza lucrări la podurile dărīmate de inundaţii, dansa frenetic cu chivuţe pe la discotecile estivale, participa la deschiderea anului şcolar, ori revenea din străinătate, cu axa Bucureşti – Londra Washington sub braţ. Nu e de mirare că s-a īnnegurat la faţă şi că de-abia īşi putea controla nervozitatea, tremurul mecanic al bărbiei. De altfel, nimănui nu-i place să fie astfel īntīmpinat, cu atīt mai mult dacă nu are antrenamentul d-lui Ion Iliescu, huiduit din prima pīnă īn ultima zi a puterii, ba chiar şi după aceea.

Nu sīnt sadic, nici nu mă bucur de răul altuia, dar cred că huiduiala aceasta a fost benefică, poate chiar miraculoasă. Benefică preşedintelui, mai īntīi, cum spuneam, poate şi nouă, care īncepem să pricepem că nu e bine să ne facem chip cioplit din politruci trecători. Că absolutul nu e de găsit īn politică, ci la biserică, īn poezie, poate şi īn dragoste. Nici un lider īnconjurat īn permanenţă de un roi de lăudători şi aplaudaci nu rămīne normal, nu poate rămīne normal. Sīnt prea multe exemple īn istorie, inclusiv īntr-a noastră, ca să fie loc de dubii. Sīnt sute de exemple īn istorie, iar Ceauşescu nu e decīt un exemplu. Nu mă īndoiesc că preşedintele venise la CNSAS cu gīndul să rezolve criza, probabil cu soluţia la purtător. Nu cred, deci, că huiduielile i-au provocat decizia. Ele īnsă, oricīt de neplăcute ar fi fost, au provocat altceva. Dacă aş fi filosof, aş spune „une prise de conscience”. Nefiind filosof, voi spune un cutremur interior, o binevenită destabilizare sufltească.

Preşedintele a plecat trist de acolo, dar pe gīnduri. Ceea ce e de bun augur. Dacă este atīt de inteligent nativ cum īmi pare, cred că a īnţeles că nu binemerită laude indiferent de ce ar face, nici aplauze numai pentru simplul fapt că există. Jocul macabru de-a „uite Ticu, nu e Ticu”, declanşat la plecarea īn China şi lăsat īn seama politrucului Boc-ciu, nu merita laude. Şi nici nu le-a primit. Cum, din păcate pentru D-Sa, a trebuit să īncaseze şi costurile comportamentului iresponsabil al d-lui Turianu. Care, pentru īncălcarea legii, ar trebui să-şi facă bagajele. Dar pe filiera dumisale a ajuns acolo, aşa că degeaba distanţarea tīrzie de ipochimen, ruşinea tot rămīne. Şi trebuie purtată!

Sper că preşedintele a īnţeles īntrutotul mesajul protestatarilor. Faptul că erau puţini nu are nici o importanţă, la revoluţie, īn prima fază, cea periculoasă, nu erau mai mulţi – dar ei reprezentau partea activă civic a societăţii, cea care dă semnalul transformării unei populaţii īntr-un popor. Ei erau poporul, iar agenda poporului e mai importantă decīt a populaţiei, orice-ar crede sinistrul domn Berceanu, politruc dăruit ţării de frumoasa noastră Oltenie. Populaţia, eventual, te votează, pentru că eşti simpatic, populist, popular, pentru că hăhăi şi joci cu elan chivuţele – poporul este, īnsă, cel care te alungă, te răstoarnă, dacă ai ghinion te şi īmpuşcă. Desigur, prin reprezentanţii săi!

Dacă a īnţeles asta, va fi bine pentru preşedinte. Va fi, poate, mai bine şi pentru noi. Dar, dacă a īnţeles, a īnţeles şi că despărţirea de comunism nu este o poveste, ci o imensă durere. Şi va face actul simbolic al condamnării acestuia, īşi va cere scuze īn numele statului romān de la poporul persecutat. Şi pentru asta nu are nevoie de nici o comisie, cum tot repetă de peste un an şi pe care, acum, a şi anunţat-o. Ca să stabilească anume ce? Că un regim care a produs – īn mod direct – sute de mii de morţi şi a īnchis două milioane de oameni e un regim criminal? Acestea sīnt cifrele oficiale minime. De ce studii „ştiinţifice” ar mai fi, oare, nevoie? Dl. Vladimir Tismăneanu, cel mai bun specialist īn comunism dat de Romānia, nominalizat drept preşedinte al Comisiei Prezidenţiale, ar putea să-i comunice deja concluzia, ca să economisim banii şi timpul. Ce-ar mai avea de cercetat?

Dacă, īnsă, preşedintele nu a īnţeles, dacă numai s-a supărat precum văcarul pe sat, huiduielile de la jumătatea acestei săptămīni fierbinţi nu vor fi fost şi cele din urmă. Şi nu vor rămīne simple huiduieli. Ele vor provoca un amplu curent de opinie, pe nişte teme – a luminării trecutului, a deconspirării Securităţii, a condamnării comunismului – ce le păreau unora desuete! Ca şi cum ai purea avea un prezent limpede şi un viitor dătător de speranţe fără să faci lumină deplină asupra trecutului. Nu ajută nimic să ascunzi gunoiul sub covor, nici cadavrul īn dulap. Nu produci astfel decīt o duhoare īngrozitoare.

[Start] [Despre noi] [Editorial] [Ulima ora] [Autori] [Arhiva] [Echipa] [Contact] [In English]

Copyright© New York Magazin

www.submitexpress.com BuiltWithNOF www.e-ziare.ro