"DÂMBOVIŢĂ, APE TULBURI

Valerian Stan

Uitându-te la calendar, te-ai fi aşteptat ca şi pe politicieni să-i fi moleşit astenia acestei primăveri capricioase. Nici vorbă, însă, de aşa ceva. La scandalul de la CNSAS n-o să mă opresc decât ca să semnalez cititorului că mi-a cam ieşit – cel puţin la pauză – pronosticul cu ratarea d-lui Ticu. Îi ştiu de-acum atât de bine pe politicienii de la Bucureşti încât mă bate gândul să înfiinţez o agenţie de pariuri politice. În orice caz, după cum merg lucrurile avem puţine motive să fim optimişti. Iar dacă preşedintele AFDPR nu va fi cu maximă băgare de seamă, are toate şansele să iasă foarte şifonat din povestea asta. În care, îmi pare rău că trebuie s-o spun, a intrat puţin cam imprudent. Evident că cineva ar putea să mă întrebe: „şi totuşi, Ticu Dumitrescu ar fi trebuit să refuze oferta Guvernului de a-l reprezenta în CNSAS, mai ales că îi fusese promisă şefia Colegiului?” Răspunsul meu este acesta: Nu, propunerea trebuia acceptată. Însă cu un minim de condiţii care să fi evitat cele întâmplate deja. Vrea cu adevărat Guvernul ca Ticu Dumitrescu să fie şeful CNSAS? Foarte bine, şefii partidelor Coaliţiei majoritare să se angajeze public că reprezentanţii lor în CNSAS vor face două lucruri mari şi late. Primul, vor susţine ca alegerea preşedintelui să se facă prin vot deschis iar al doilea – fiecare dintre ei va vota cu Ticu Dumitrescu. Iar dacă d-l Ticu ar mai fi obţinut şi un minim de garanţii, foarte importante şi ele, că reprezentanţii majorităţii vor susţine activitatea ulterioară a preşedintelui, atunci chiar că s-ar fi făcut ceea ce trebuia. Aşa, însă, Dumnezeu cu mila.

Dar un val de patimi a adus şi un alt scandal. Junele liberal Ludovic Orban a insinuat că trei tinere şi frumoase doamne ar fi reuşit în politica autohtonă pentru nu ştiu ce favoruri făcute unor bărbaţi – politicieni şi ei, în poziţii importante. Reacţiile au venit prompt şi din toate direcţiile. Câteva dintre ele mi s-au părut cel puţin discutabile, mai ales prin confuzia pe care au putut-o semăna la nivel de principii. Sigur că nimeni nu poate să fie de acord cu ceea ce a făcut Orban. Una dintre puţinele reacţiii care mi s-a părut în bună măsură adecvată a fost cea a unor activişti civici, în majoritate femei şi ele. Însă şi în acest caz cel puţin o parte a „diagnosticului” a fost pusă greşit, bunăoară atunci când autorului i s-a imputat misoginismul şi atitudinea discriminatorie. Incriminând pe cele trei doamne, liberalul troglodit a dat exemplul câtorva alte femei care, a spus el, „au reuşit în politică prin forţe proprii”. Or împrejurarea aceasta îl absolvă pe Orban, cel puţin formal, de acuzaţia de misoginism.

„Atitudinea discriminatorie” comportă şi ea discuţii. Discriminare pe ce criteriu? Pe cel al sexului? „Contra-exemplele” lui Orban par să refuze şi aici un răspuns pozitiv. Poate că cei care au cerut Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării să se sesizeze – dar şi conducerea CNCD, care a anunţat imediat că o va face – ar fi trebuit să se uite mai întâi cu ceva mai multă atenţie la speţă. Unele cazuri pe care le-a pierdut destul de recent în justiţie ar fi trebuit să fie, măcar pentru CNCD, un argument în acest sens. Dar şi actualele ambiguităţi legislative şi instituţionale în materia ne-discriminării, respectiv a egalităţii de şanse aveau darul de a invita la o cântărire mai atentă a lucrurilor.  

Sigur că dacă există legi şi instituţii chemate să vegheze la respectarea lor, recursul la ele nu poate fi decât justificat. şi totuşi, în acest caz teribilismul pare să fie diagnosticul cel mai exact. Ludovic Orban are deja suficiente antecedente care să ne facă să credem asta. Ce a fost diferit acum de alte dăţi a fost că, surprins de canonada care s-a abătut asupra lui – şi fiindu-i în mod evident greu să înţeleagă dacă era chiar aşa de grav ceea ce făcuse – liberalul a bătut în retragere, prezentând imediat scuze doamnelor ofensate. Fapt care, însă, se înţelege, nu avea să oprească valul de atacuri la adresa sa – cele mai multe dintre ele, cum spun, cel puţin discutabile. O colegă liberală, aflată mai mult în graţiile lui Traian Băsescu şi ale PD decât ale conducerii propriului partid, s-a declarat oripilată de cele întâmplate şi „ruşinată că este membră a Partidului Liberal” . Poţi să nu fii de acord cu o asemenea reacţie? Ce mă miră pe mine e doar faptul că în situaţii foarte asemănătoare mulţi oameni se poartă foarte diferit. Am mai dat acest exemplu, în urmă cu ceva timp Traian Băsescu l-a acuzat public pe Adrian Năstase că „face sex cu fundul”. Nimeni nu a avut nimic să-i reproşeze actualului preşedinte. Şi poţi să nu te întrebi de ce aceste atitudini complet diferite? Doamnei de la PNL îi e ruşine numai astăzi că e liberală, fără ca în toţi anii din urmă să fi avut nici cea mai mică problemă cu colegii (finanţatori) Dinu Patriciu ori Viorel Cataramă. Din păcate, însă, asemenea standarde duble se practică şi în afara politicii. şi am avut ocazia să le vedem repetate chiar şi cu ocazia aceasta ultimă.

Dacă nu mi-ar fi clară vocaţia teribilistă a lui Ludovic Orban, m-aş gândi că liderul liberal a făcut ce-a făcut din scrupule etice sau dintr-un calcul politic, arătând cu degetul răul din partidele altora. Dacă, prin absurd, chiar au gândit aşa, atunci nici protagonistul acestui scandal şi nici colegii săi nu au vreun motiv să se felicite. Oamenii de rând – votanţii, nu-i aşa – au contabilizat cu siguranţă cele întâmplate altfel decât, posibil, se anticipase la partid. La nivelul politicienilor, o surpriză plăcută avea să ne facă liderul PD Emil Boc (sper că nu mi se pare că în ultimul timp d-l Boc se emancipează tot mai hotărât de sub tutela preşedintelui Băsescu). Primarul Clujului a găsit că nu are nici un rost să polemizeze cu cel care îi atacase două dintre colegele de partid. Iar asta în condiţiile în care puţini politicieni ar fi ezitat să încerce să obţină un ce profit politic dintr-o situaţie care le era favorabilă în mod evident. Emil Boc a închis subiectul cum nu se putea mai inteligent: Soluţia acestui incident nu poate fi una politică, ci, eventual, judiciară.

Consiliul Naţional al Audiovizualului a încins şi el spiritele la Bucureşti. Aparent, instituţia a devenit o jucărie a unor personaje care se plictisesc în timpul serviciului. În realitate, însă, ea e un cenzor tot mai aberant al libertăţii de exprimare în audio-vizual – de care sper să am ocazia să mă ocup cu ceva mai multă metodă în viitor. Ultima ispravă a instituţiei lui Ralu Filip a fost să conteste achiziţionarea de către postul Realitatea TV a drepturilor de televiziune pentru meciul Steaua–Rapid (returul sferturilor de finală ale Cupei UEFA). O afacere privată în care Legea audiovizualului nu dă nici o competenţă lui Ralu Filip şi cenzorilor lui. Cu toate astea, CNA şi-a permis să dea un comunicat în care „îşi exprimă public regretul că meciul de fotbal dintre echipele Rapid şi Steaua, un eveniment sportiv de interes naţional, va fi difuzat de un canal de televiziune de nişă, Realitatea TV, situaţie în care nu va putea fi urmărit de 40-45 % din publicul telespectator din Romania”. „CNA îşi exprimă regretul”... Regretul că nu mai trăieşte Ceauşescu să stabilească el (împreună cu Ralu Filip eventual) cine şi ce meciuri poate să televizeze. Sigur că da, cine sunt „patronii” Stelei şi ai Realităţii TV ştim bine cu toţii. Dar asta nu-i treaba lui Ralu Filip. Şi treaba lui nu-i nici să cenzureze, să influenţeze, să aprobe sau să „regrete” asemenea tranzacţii comerciale. Legea pur şi simplu nu-i dă asemenea drepturi. Şi bine face că unor asemenea oameni nu le dă prea multe drepturi. Pentru că, altminteri, la cât de responsabili sunt, românii s-ar putea pomeni într-o zi că mai pot să joace fotbal numai dacă le dă voie Ralu Filip. Şi că mai pot vorbi numai cu aviz de la nu ştiu ce alt Consiliu al tovarăşului Dulea.