DECORAŢII LA TOT CARTIERUL

Liviu Antonesei

Jucătorii şi membrii staffurilor tehnice de la Rapid şi Steaua au fost decorate de preşedinte. Dar pentru care fapte? Pentru că au ajuns în sferturile de finală! Bun. Acum să stăm strîmb şi să judecăm drept. Regii decorează, preşedinţii decorează, cei dintîi cu mai mult bun gust decît cei din urmă. Nu mereu, pentru că Nicolae Ceauşescu a fost decorat şi de regi! El era, ca toţi tiranii de altfel, un maestru al primirii, dar şi al conferirii de decoraţii. Premia şi decora demnitari străini, eroi ai muncii socialiste, protagonişti la „Cîntarea României” şi „Daciada”, intelectuali de partid şi de stat, artişti bine fixaţi pe linie, dar şi sportivi. Însă, nu ştiu cum se face, dar avea un nivel de exigenţă mult mai ridicat, era mult mai pretenţios decît actualul preşedinte. Nu cobora sub campionii olimpici şi mondiali, iar cînd a decorat o echipă de fotbal, Steaua, aceasta cîştigase, totuşi, cea mai importantă competiţie pe echipe de pe continent, nu ajunsese în sferturile uneia de a doua mînă. Pe Nadia, a decorat-o cînd a blocat practic, prin performanţa sa, aparatul de notare din sala de gimnastică de la Montreal, nu cînd s-a clătinat pe bîrnă.

Primăvara aceasta, cele două echipe băştinaşe de fotbal au ajuns, deci, în sferturile de finală ale celei de-a doua competiţii europene pe echipe. Şi au fost decorate! Preşedintele s-a repezit mai ceva decît mireasa la pat să atîrne medaliile pe piepturile de aramă ale fotbaliştilor. Îmi este greu să înţeleg pentru care fapte. Probabil, pentru că s-au ridicat pînă la genunchiul broaştei, depăşind mediocritatea de fond a fotbalului aborigen, diriguit vreme de un deceniu şi jumătate de liota de Naşi, Mitici, Jiji, Copoşi ejusdem farinae. În ţările serioase, cu fotbal solid, se poate întîmpla ca două echipe să-şi dispute chiar finala UEFA Champions League şi nimănui nu i-ar trece prin cap să le decoreze. E şi clar de ce! Fotbaliştii, acolo ca şi aici, nu joacă nici pentru patrie, nici pentru oraşul în care funcţionează echipele lor, nici pentru gloria strămoşilor clubului, ci pentru patronii lor şi, mai ales, pentru bani. De asta şi sînt nişte profesionişti, care se mută precum mercenarii de la un club la altul, în funcţie de valoarea contractului oferit. Nu e nimic condamnabil în asta, fiecare e dator să-şi exploateze cît mai bine talentul, dar nici de decorat nu mi se pare! Noi am ratat ultimele patru campanii de calificare ale Naţionalei şi, atunci, premiem două echipe ajunse în sferturile unei cupe europene second hand. Aştept ca, în lipsa altor măreţe succese, preşedintele să mai decoreze şi finaliştii de la Cupa Cartierelor ori pe cei de la Cupa Satelor!

Şi, totuşi, ceea ce a făcut preşedintele nu este lipsit complet de logică. Nu este vorba, desigur, despre logica performanţei, ci despre cea politică. De altfel, preşedintele se afişează la meciurile de fotbal, stă lîngă Jiji şi Copos, indiferent la problemele cu Justiţia şi Fiscul pe care aceştia le au, glumeşte cu ei, îl împacă pe cel dintîi cu Corneliu Vadim Tudor ş.a.m.d. De ce procedează preşedintele astfel? Dintr-un infailibil instinct populist. Or, poate, pentru că vreun consilier mai şcolit de la Cortroceni, care-a citit Tirania sportivă de Jean-Marie Brohm, i-a revelat uriaşele virtuţi populiste ale manipulării politice a sportului. Dictaturile, despotismele, tiraniile de toată mîna au manipulat mereu sportul şi, mai ales, performanţa sportivă, în folos propriu. Hitler deschidea Olimpiada din 1936 spre gloria sîngelui arian, iar Ceauşescu retrăgea echipa de gimnastică de la mondialele de la Praga, ca să ne arate că e supărat pe ruşi, pentru că ne furau la arbitraj fetele, dar mai ales ca să arate acestora că ar fi independent faţă de ei! Pînă şi în lumea musulmană radicală, imamii au dat liber la fotbal şi alte competiţii sportive. Cînd ne prostea Ceauşescu, noi înghiţeam pe nerăsuflate, avînd totuşi scuza că eram prizonieri în patrie ca într-o peşteră fără capăt. Acelaşi lucru se petrece în ţările aproximative, aflate în diverse procese de tranziţie. Ba chiar fenomenul a început să se manifeste şi în democraţiile serioase, cum ne atrage atenţia acelaşi Brohm, unde virtuţile acestui tip de manipulare au fost descoperite mai întîi de politicienii populişti, cei cu fler la popor şi „lipici” la masele largi, populare. Sportul – nu practicat, ci privit ca spectacol! – devine tot mai mult adevăratul „opium pentru popor”. România nu putea face excepţie, desigur, şi de aceea Jiji şi-a făcut partid, de aceea Mitică şi Pinalti „se zbat” nu doar la Ligă, ci şi în Parlament sau la Primărie. De aceea, pe nedrept uitatul de justiţie Sechelariu dăduse numele său stadionului din urbea pe care o diriguia şi-i făcuse, pe terenul altuia, juniorului pistă pentru karting.

 Numai că, iată, de săptămîna trecută, procesul acesta de „sportivizare generală” a ajuns la vîrf, în grădinile Cotrocenilor... Presimt deja emulaţia, o înghesuială uriaşă de politruci la meciurile de fotbal, iar dacă o cere cauza, chiar de oină! Sau, de ce nu?, de baseball sau cricket, că doar ne-am înscris cu hotărîre pe axa Bucureşti – Londra – Washington. Iar decoraţii, cît cuprinde! La tot cartierul, de bună samă, la tot cartierul! Adevărul este că mă bucurasem de calificarea echipelor noastre, îmi plăcuse foarte mult victoria fără milă a Stelei la Sevilla. Acum, însă, după aberanta ceremonie a decorării, trezindu-mă un fel halcă de carne de tun pe altarul manipulării politice a performanţelor – încă o dată, totuşi, modeste! – mă întreb dacă voi mai avea vreo plăcere să urmăresc „derby-ul inter-românesc” din sferturile de finală şi restul competiţiei. Iaca, aşa îţi strică politrucii una din puţinele bucurii!

P. S. La un post de televiziune, de obicei serios, tocmai se desfăşoară o discuţie pe tema zilei, meciurile dintre Rapid şi Steaua. Titra? „Meciul unei naţiuni”! Haida-de! Bravos, naţiune, halal să-ţi fie! E adevărat că respectiva televiziune a achiziţionat la o sumă record drepturile de televizare pentru meciul retur! Şi, atunci, nici o exagerare nu e inutilă, dar nici nevinovată.