NU MAI PLÂNGE, BABY !

Victor Nicolae

Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran... au urcat până la capăt Coloana Infinită. Locul lor rămâne aici încă neocupat. Frecvenţa cu care trimiteam în lume câte un Enescu, ori Brâncuşi, tinde spre zero. Competenţele în apreciere valorică, garantate altădată de un Nae Ionescu, G. Călinescu sau Petru Comarnescu, s-au tot rarefiat, până la regretabila dispariţie. Nimeni nu mai crede pe nimeni, investirea culturală având la vedere coaserea cu aţă albă. Premiile anuale ale Academiei, ale Uniunii Scriitorilor, nu au ajuns să ne umple un viabil raft al certitudinii. Tot cartea străină se plasează în topul vânzărilor noastre. Nu am învăţat să ne revendicăm nici valorile consacrate pe plan internaţional, darămite să mai impunem altele noi, din ceaţă! 

Din când în când, întors spre sine, Institutul Cultural Român mai are câte o tresărire de orgoliu şi mai iniţiază câte un program, pe care repede îl rătăceşte prin labirinturi pseudoelitiste. Rolul personalităţii autoritare trece pe rând pe la tot felul de comisii, cu tot felul de grile ameţitoare întru promovarea culturală. În tot acest răstimp, orizontul de aşteptare al străinătăţii se tot îngustează. Ne-a şi trecut la "înnorat... pentru reparaţii"!

Pe la începuturile Festivalului Cerbul de Aur de la Braşov, regulamentul prevedea ca interpreţii străini să îşi aleagă şi o compoziţie românească, pe care să o prezinte ca pe a doua melodie din concurs. Iniţiativa avea drept scop răspândirea producţiei autohtone, printr-o selecţie evident pentru export, să ne cunoască şi pe noi mapamondul. Pe mine, spectator devotat al televizorului, mă atrăgea cel mai mult modul inedit în care sunau cântecele noastre în diferitele interpretări, numeroşi concurenţi ţinând morţiş să le redea cu textul original, netradus, riscând o stâlcire nostimă a cuvintelor! Fiecare îşi alegea dintr-o listă primită în prealabil ceea ce credea a i se potrivi mai bine, sau ceea ce suna a fi mai la modă. Una dintre primele surprize a fost că "Nu mai plânge, baby!" se repeta tot din două în două apariţii scenice. Dacă până atunci nu dădusem prea mare importanţă acestei melodii uşoare, atenţia mea a fost total captată şi învinsă. Se desfăşura, fireşte, şi un concurs printre compozitorii noştri, unii adevăraţi cerberi, greu de urnit din preferinţele cu care ne obişnuiseră radioul, discurile electrecord sau televiziunea. Gusturile noastre nu prea coincideau cu ale lor, ale celor de peste hotare. Melodia asta, "Nu mai plânge, baby!" mi s-a fixat în urechi şi nu mai scap de ea! O fredonez ori de câte ori se mai pregăteşte pentru export câte o nouă producţie culturală românească, uşor atinsă de mirosuri tămâiete! Un mecanism gen Cerbul de Aur, mult mai eficient însă şi mult mai bine susţinut valoric, ne-ar fi necesar şi în literatură, pictură sau teatru. Talente de nivel planetar avem, credem noi, din plin, ce ne mai lipseşte? Poate că tocmai tichia de mărgăritar!       

În 9 noiembrie 2005, Institutul Cultural Român a anunţat cu emfază iniţierea unui Program de traducere a autorilor români în limbi străine. Etapele concursului de selecţie începeau prin identificarea titlurilor susceptibile a interesa cititorul sau editorul occidental. Se urmărea selectarea a douăzeci de titluri, de către un juriu, din care să se traducă fragmente pentru a fi oferite editurilor din USA, Franţa, Germania, Anglia, Italia, Spania. Abia după acceptul acestora ICR se angajează să finanţeze traducerile, după caz, pornind de la acoperirea a câte unui cuantum din cheltuielile de tipărire. Cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târgul internaţional de carte, ICR a preferat să se încurce în tot felul de birocraţii elevate. Multor personalităţi de-ale noastre, din străinătate, programul le-a sunat calp şi realizabil la calendele greceşti!

Cum e juriul aşa sunt şi nominalizările. De obicei, se alcătuieşte o comisie cam ştiind dinainte ce urmăreşti tu, organizatorul. Nu am avut nicicând surpriza scorului aflând numele celor chemaţi să judece cu nepărtinire, încât mi s-a părut de fiecare dată mai importantă selecţia selecţionerilor decât rezultatul final. Din juriul încropit de ICR au făcut parte Mircea Martin (preşedinte), Dan C. Mihăilescu, Marius Chivu, Luminiţa Marcu, Alexandru Cistelecan, Liviu Ciocârlie, Daniel Cristea Enache - membri. Nici unul nu are o experienţă managerială serioasă pe piaţa străină de literatură! Participanţi insistenţi pe la târgurile de carte, nu s-au distins în nici un fel ca mari animatori ai circulaţiei valorilor româneşti.

Iată un alt juriu, la fel de competent ca şi cel dinainte, alcătuit dintr-un alt septet: Eugen Simion, N. Manolescu, D.R. Popescu, Nicolae Breban, Dumitru Popescu, Augustin Buzura şi Ana Blandiana. În acest caz, nominalizările nici nu ar mai trebui făcute publice! M-ar interesa un sfat primit şi din partea lui Basarab Nicolescu, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu, Neagu Djuvara sau Alexandru Surdu, cum aş fi curios la culme şi de o decizie rezultată din erupţia unei comisii alcătuite din Dorin Tudoran, Vladimir Tismăneanu, Mircea Cărtărescu, Andrei Codrescu, Norman Manea şi Paul Goma. Acum, intervine necesitatea unui suprajuriu şi lucrurile nu s-ar mai termina niciodată. Aşa-i când vrei să nu se rezolve nimic - începi să alcătuieşti comisii!

Norocoşii selectaţi de către exigentul septet al ICR sunt: Gabriela Adameşteanu, Daniel Bănulescu, M. Blecher, Mircea Cărtărescu, Petre Cimpoeşiu, Lena Constante, Gheorghe Crăciun, Filip Florian, Ioan Groşan, Florina Iliş, Mircea Ivănescu, Nicolae Manolescu, Ion Mureşan, Constantin Noica, Răzvan Petrescu, Andrei Pleşu, Ioan Es. Pop, Nicolae Steinhardt, Stelian Tănase şi Ion Vartic. Aşadar, asta ar fi producţia noastră literară... pentru export! Noutăţi vechi! Eu, unul, cu greu mi-aş pierde vremea pentru multe din suita asta de propuneri! Numeroşi scriitori şi-au exprimat deja rezervele, în sensul certititudinii că, odată supusă traducerii, selecţia va avea oareşce succes în rândul cititorilor occidentali.

Nu există la New York nicio librărie de carte românească. Televiziunea noastră de cartier emite din secolul trecut, iar ziarele comunităţii abia de se mai vând. Pe acest dezinteres total, nu se pot stimula aici iniţiative răsuflate, tocite, gen ICR. Inventivitatea trebuie să depăşească limitele obişnuitului, să se plaseze în senzaţional şi super-reclamă! Strategia minimalizării rolului diasporei, ruperea contactului cu ea, împilarea şi dezbinarea ei îşi varsă roadele nefaste peste întreaga naţie. Vechiul nărav al ICR, de a se lipi pe evenimentele susţinute de organizaţiile româno-americane ca apoi să şi le revendice, s-a dovedit total dezagreabil.

La rândul său, cititorul american nu vrea să cunoască pe buzunarul lui cât de valoros ar fi un text românesc pentru români. Îşi arată însă interesul de îndată ce o carte propusă lecturii sale este acută şi prezintă o valoare deosebită pentru el. Doar selecţionerul savant rătăcitor ar putea fi acela care să stabilească o structură viabilă, în care faptul de excepţie, autohton, estetic propriu-zis, să se includă, încorporându-se apoi circuitului cultural.

Pe lângă valoarea şi prospeţimea, incontestabile, ale produsului literar pentru export, mai este necesară şi o uriaşă abilitate în plasarea ofertei pe o piaţă ultrasaturată, capitol la care ICR s-a arătat, repetabil, repetent iremediabil. Planurile sale mărunte de cucerire a lumii reuşesc numai a se afla în treabă, aşa cum, cu ani în urmă, nici şlagărul lansat la Cerbul de Aur - "Nu mai plânge, baby!" - nu şi-a croit o carieră onorabilă în occident. Din gurile de metrou ale New Yorkului, se mai revarsă uneori, cântate la acordeon, tot Valurile Dunării!