DIAGNOSTIC CORECT. DAR TRATAMENTUL ?

Valerian Stan

Deplângeam în urmă cu puţine săptămâni faptul că Dan Voiculescu, domnul acela despre care multă lume spune că a fost general de Securitate, a ajuns să fie singurul care vorbeşte despre „blestemul FSN care urmăreşte şi astăzi România”. FSN-ul este astăzi, spunea Dan Voiculescu, „un balaur cu două capete – PSD şi PD”.

Vrând parcă să mă contrazică în dezamăgirea mea, Emil Constantinescu a vorbit şi el, foarte recent, cam despre aceleaşi lucruri. „Pe Traian Băsescu îl leagă de Ion Iliescu şi Adrian Năstase acelaşi nenorocit trecut FSN-ist. Băsescu a fost dintotdeauna omul lui Iliescu iar cine nu înţelege asta nu înţelege nimic din ceea ce s-a întâmplat după 1989”. Dar bine le mai ziceţi, d-le Constantinescu... Şi totuşi, nu vă supăraţi că vă întreb, de ce atât de târziu? Că doar n-aţi înţeles lucrurile acestea de ieri sau alaltăieri.

Am avut şi alte ocazii să mă mir de multe dintre atitudinile lui Emil Constantinescu. În cazul de faţă mă miră foarte tare de ce Emil Constantinescu a ales să spună atât de târziu nişte adevăruri atât de importante despre un personaj care după 1989 a jucat un rol atât de important în politica românească. În urmă cu câteva luni, fostul preşedinte a indicat, în termeni foarte precişi, un număr de documente aflate în arhive probând colaborarea lui Traian Băsescu cu Securitatea. Cu mai bine de doi ani în urmă, un colaborator foarte apropiat al fostului şef al statului, Mugur Ciuvică, a făcut şi el acelaşi lucru; şi totuşi CNSAS tace mâlc, deşi a fost sesizat de Emil Constantinescu, iar Ciuvică a fost condamnat, printr-o hotărâre judecătoarească scandaloasă, să-i plătească lui Băsescu „daune morale” de jumătate de miliard de lei. Că Emil Constantinescu a aflat despre trecutul lui Băsescu în anii în care a fost preşedinte, cred că nu mai e nimeni care să se îndoiască. În aceste condiţii, întrebarea care se pune este de ce vorbeşte Emil Constantinescu atât de târziu despre aceste lucruri. Mai ales că – m-am mai mirat şi altădată de asta – fostul preşedinte avusese de-a lungul timpului nesfârşite dovezi de rea-credinţă din partea „omului lui Iliescu” şi al sistemului lui ticălos.

Emil Constantinescu ştia foarte bine sabotajul sistematic la care Băsescu şi colegii lui PD-işti supuneau sistematic Guvernul ţărănist din care făceau parte. Fostul preşedinte nu numai că nu a făcut nimic ca lucrurile acestea să înceteze, însă i-a mai şi interzis primului-ministru Ciorbea să procedeze cum s-ar fi cuvenit, inclusiv să vorbească public despre ceea ce se întâmpla. Mai mult, el s-a asociat cererii partidului lui Roman şi Băsescu de înlăturare a lui Ciorbea, în martie 1998 (în august 1997, făcuse exact acelaşi lucru pentru îndepărtarea mea de la Departamentul de Control). În condiţiile în care ştia la fel de bine ca şi azi cine e şi ce hram poartă Băsescu.

Dar în ceea ce a făcut Emil Constantinescu sunt neclare şi alte lucruri. El a fost cel care l-a înlăturat şi pe al doilea prim-ministru ţărănist, Radu Vasile, în decembrie 1999. Şi într-un caz şi-n celălalt, fostul preşedinte a ocolit Parlamentul în aceste decizii. L-am auzit zilele acestea pe Emil Constantinescu justificând înlăturarea lui Radu Vasile inclusiv prin aceea că ar fi fost o cerinţă Occidentului, pentru care fostul premier ar fi fost „lipsit de credibilitate”. Care „Occident” a cerut aşa ceva, bineînţeles că nu ni se spune. Iar fostul preşedinte se pare că mizează pe faptul că vom fi uitat chiar cu toţii că, de exemplu, Departamentul de Stat american a deplâns în termenii cei mai expliciţi haosul politic generat de insistenţa lui Constantinescu de a-l înlătura, cum spun, şi pe cel de-al doilea prim-ministru ţărănist. Desemnarea „apoliticului şi tehnocratului” Mugur Isărescu în locul lui Radu Vasile tot opera lui Emil Constantinescu a fost. După cum tot opera lui a fost şi impunerea lui Isărescu drept candidat al ţărăniştilor la prezidenţialele din noiembrie 2000 (şi asta la scurt timp după ce a mai administrat o ultimă lovitură PNŢCD şi CDR, anunţând, numai în iulie 2000, că nu le va mai fi candidat la Preşedinţie).

Aşadar, dacă ştia încă din anii în care se afla la Cotroceni despre colaborarea lui Băsescu cu Securitatea, de ce vorbeşte Emil Constantinescu atât de târziu despre acest lucru? La fel, de ce ne spune numai acum şi despre relaţiile cu Securitatea ale lui Stolojan şi Năstase – deşi e clar că tot în anii în care a avut acces în arhive a aflat şi despre ei? Şi încă ceva, înainte de 1989, Mugur Isărescu a avut o biografie foarte asemănătoare cu ale unora ca Stolojan, Ioan Mircea Paşcu, Adrian Năstase etc. Mircea Răceanu vorbeşte despre Asociaţia de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale (ADIRI) şi despre Institutul de Economie Mondială (unde a lucrat şi Mugur Isărescu) ca despre agenturi ale Securităţii – ale DIE, mai precis. Prin urmare, avem suficiente motive să credem că Mugur Isărescu a fost şi el ofiţer acoperit al Informaţiilor Externe. Şi totuşi, în privinţa lui tăcerea lui Constantinescu e de mormânt.

Vrând probabil să reintre în competiţia politică, fostul preşedinte a devenit în ultimul timp destul de prezent prin studiourile televiziunilor – uneori chiar şi în emisiuni şi alături de personaje care, mi se pare, îi fac mai mult rău decât bine. Tema predilectă – şi de dată mai recentă, cum zic – a discursului său este că PSD şi PD sunt tot una, că Băsescu e omul lui Iliescu şi al sistemului lui ticălos şi că şansele unei schimbări adevărate sunt foarte mici atât timp cât lumea nu va pricepe aceste lucruri. Mă număr printre cei care cred că Emil Constantinescu are perfectă dreptate. Singura problemă este în ce măsură un asemenea discurs poate fi credibil, ţinut fiind de cineva care, cât a avut puterea, a făcut ce a făcut. Sigur că-i adevărat că solidarizarea subterană a oamenilor sistemului securisto-comunist a făcut şi face un rău imens. Sigur că-i adevărat că de blestemul Securităţii şi al FSN-ului şi de toată promiscuitatea care ne năclăieşte viaţa şi sufltetele vom putea scăpa numai atunci când Iliescu, Năstase, Băsescu, Vadim şi tot sistemul lor nenorocit nu vor mai fi. În acelaşi timp, însă, nu ai cum să nu te întrebi ce şanse ai să ajungi acolo urmând un om ca Emil Constantinescu.

Întrebându-mă asta, mi-am amintit de o relatare mai veche a reputatului analist politic Şerban Orescu, fost ziarist al Europei libere, despre un „pact” făcut, în 1995, între candidatul de atunci al CDR la Preşedinţie, Emil Constantinescu, şi „membrii fostei Securităţi". Şerban Orescu a vorbit despre respectiva înţelegere (care îi fusese confirmată inclusiv de „preşedinta unei asociaţii civice din CDR” – Ghici ciupercă ce-i) într-o carte de convorbiri cu Liviu Vălenaş. Emil Constantinescu n-a contestat niciodată cele scrise în cartea amintită. Ba aş zice că, dimpotrivă, prin ceea ce a făcut ca preşedinte le-a confirmat cu vârf şi-ndesat. Apropo de lucruri de acest gen, într-o foarte recentă carte a sa („Pseudo-România”), liderul Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, Ion Varlam, povesteşte despre insistenţele pe care Corneliu Coposu le-a făcut pe lângă ambasadorul francez la Bucureşti Le Breton (fapt confirmat de diplomatul francez) pentru ca la ceremonia, din noiembrie 1995, la care i s-a decernat Legiunea de Onoare, să participe şi directorul SRI Virgil Măgureanu.

Atunci când, în zilele din urmă, PSD a decis să-i ceară lui Năstase să se retragă din funcţia de preşedinte executiv al partidiului şi din cea de preşedinte al Camerei Deputaţilor, multă lume s-a grăbit să vadă în cele întâmplate un fapt extraordinar. Sigur că, în comparaţie cu tot ce s-a întâmplat după 1990, faptul e destul de neobişnuit (chiar dacă totul pare o melodramă pusă în scenă sub spectrul amânării aderării la Uniunea Europeană). Numai că „lupta împotriva corupţiei” şi „reforma clasei politice” vor rămâne în continuare o vorbă goală dacă lucrurile se vor opri aici; să sperăm că Bruxellesul, nu vedea în „sacrificarea ritualică” a lui Năstase un act prin care s-a făcut deja dreptate iar clasa politică a devenit, peste noapte, mai onorabilă decât a fost. Apropo, telenovela de la Bucureşti are un nou episod: fosta preşedintă a Tribunalului Bucureşti, Maria Huza, a fost trimisă în judecată pentru că, mai demult, ar fi obţinut un apartament, „de la stat”, deşi mai avea unul. Iar presa de la Bucureşti, ajunsă mai toată sub bagheta Clubului Român de Presă a lui Cristian Tudor Popescu, ne somează să vedem şi în asta o dovadă ultimă că balaurul corupţiei a căzut răpus de suliţele arhanghelilor Băsescu şi Macovei. Făcându-se că nu înţelege că, dacă ar fi să se facă într-adevăr dreptate, în judecată ar fi trebuit trimişi şi cei mai mulţi şi mai importanţi dintre oamenii politici ai momentului. Pentru că – aşa cum stă şi azi consemnat în rapoartele „Apartamentul”, ale Comisiei Parlamentare omonime şi ale Departamentului de Control al Guvernului – faptele politicienilor la care mă refer, deşi identice cu ale Mariei Huza sunt de o gravitate infinit mai mare.

Aşadar, suntem de acord, răul e mare şi ceva ar trebui făcut. Dar cum, şi mai ales cu cine, rămân întrebări la care nu se poate răspunde doar cu retorica lui Emil Constantinescu – ridicând ea însăşi o mulţime de semne de întrebare.