ŢAPUL ISPĂŞITOR – UN MOD DE A VEDEA LUCRURILE

Liviu Cangeopol

Constat, nu fără lipsă de uimire, că Statele Unite au ajuns, în ultima vreme, nu numai ţinta atacurilor teroriste musulmane ori a ofiţerilor de serviciu keghebizaţi de prin lumea a treia, dar şi a unor mase de cetăţeni mânaţi, altminteri, de porniri sănătoase. Nu mă refer la atacurile - în mare parte îndreptăţite – lansate pe adresa Administraţiei Bush, viciate de exagerata identificare cu un preşedinte mai degrabă inept, ci la cele vizând poporul american în totalitatea lui. Îmi cer scuze dacă, prin forţa lucrurilor, aş putea fi socotit subiectiv, fiind trăitor pe aceste meleaguri, a căror cetăţenie mă învrednicesc să posed, tată al nenumărate (două) progenituri (cum mă ironiza din vârful buzelor, ciocoieşte, bunul meu fost partener de disidenţă Dan Petrescu) născute băştinaş, şi al alteia care a dobândit ulterior detestabila calitate.

Bănuiesc că au existat destui români sub Ceauşescu stânjeniţi de nivelul de sălbăticie în care erau obligaţi să-şi târâie zilele şi enervaţi la culme de asocierea automată cu grămada de susţinătorii condiţionaţi ori nu ai aberaţiilor comuniste. După ce-au avut loc alegerile prezidenţiale pentru Casa Albă, câştigate consecutiv de George Bush, o serie de publicaţii franţuzeşti şi germane au titrat articole vizând “cretinismul american.” Eu, unul, nici nu m-am prezentat la vot - în primul rând că n-aş fi avut pe cine alege (candidatul democrat fiind încă mai penibil decât cel republican, un idiot stâlcit cu isterii agresive, fără absolut nici o ofertă electorală; într’o dezbatere televizată cu Bush l-a acuzat pe acesta de acţiuni neîntâmplate, pentru care nici măcar nu şi-a cerut scuze; cum naiba să fi câştigat o asemenea creatură?), astfel că pot considera eticheta gazetarilor europeni drept o nemeritată jignire.

De când nu mai este dreptul de a alege principiul de bază al doctrinei democrate? I-au făcut unii sau alţii idioţi pe francezi sau pe germani pentru ce calamităţi umane s’au perindat pe la cârma lor în ultimii ani? Ar fi fost americanii “deştepţi” dacă l-ar fi ales pe (s)Kerry? I-ar fi iubit mapamondul mai mult? Ar fi fost criticile lui Mircea Dinescu şi Cristian Tudor Popoescu, îngânaţi de Ion Cristoiu şi Octavian Paler, mai puţin insultătoare? Personal, mă îndoiesc. De altfel, nu îmi amintesc ca pe vremea vlădicei Clinton (unul dintre cei mai odioşi preşedinţi americani din istorie – sub care, practic, au înflorit mugurii terorismului islamic, el fiind ocupat cu marile învârteli şi micile aventuri extramaritale) penele lor să fi fost mai blânde.

Dacă definiţia o permite, mă tem că de propagandă e vorba aici. Una nici măcar subtilă, în plasa căreia cad nu doar milioane de naivi, dar şi reprezentanţi mai de soi ai elitelor de pretutindeni. Adesea, când interesele o cer, alerta intelectuală îşi permite luxul unei amorţiri. Dar chiar şi aşa, a pune în cârca unui popor atât de complex erori comise doar de câţiva e un act de nedreptate. În mod ironic, detractorii cei mai înverşunaţi ai Administraţiei Bush trăiesc în… Statele Unite. În primul rând, aceştia sunt, în genere, mai bine documentaţi decât confraţii de aiurea şi ceva mai direct interesaţi în bunul mers al lucrurilor (aşa cum este el considerat).

Care este scopul intervenţiei americane în Irak? Unii susţin că zăcămintele petroliere (pe care Bush-tatăl, deşi prins în acelaşi tip de afaceri ca fiul, le-a ignorat). Alţii, că pentru a sluji interesele statului Israel (ciudat că majoritatea criticilor intervenţiei – mă refer la cei din Statele Unite - sunt de origine evreiască). În fine, că pentru a-şi încorda America muşchii să vadă toate naţiile pământului şi să se îngrozească (marota jandarmului mondial).

Să le luăm pe rând. Preţul pe care americanii l-au plătit deja pentru intervenţia armată (convertit şi în pierderea de vieţi omeneşti şi, dacă are vreo importanţă, în deteriorarea dramatică a imaginii în lume) ar fi fost de ajuns să cumpere, pe piaţa internaţională, dacă nu în totalitate, măcar mare parte din zăcămintele irakiene, eliminând o importantă sursă de dureri de cap (de pe urma căreia este foarte posibil ca republicanii să piardă atât Casa Albă, cât şi majoritatea parlamentară). De altfel, preţul combustibilului s’a dublat pe piaţa internă americană ulterior intervenţiei.

Că americanii s’au dovedit un aliat destoinic al Israelului este un adevăr cunoscut, dar exagerat. Însăşi dorinţa de a susţine înfiinţarea statului Israel se pretează la mai multe interpretări. Una din ele, cea neplăcută şi, cu tot cinismul, probabil cea reală, ar fi că popoarele lumii s’au săturat de evrei şi au dorit înfiinţarea unui stat în care aceştia să aibă unde pleca (un echivalent al Liberiei, în care americanii ar fi dorit repatrierea unor mari părţi ale populaţiei de culoare). În fond, la aprobarea creării statului Israel şi-au manifestat acordul toate puterile lumii (ca răspuns, căinţă şi reacţie preventivă post-factum la disperarea dementă a Germaniei naziste). De ce numai americanii sunt consideraţi a fi încălcat drepturile palestinienilor alungaţi din teritoriile pe care le ocupaseră mii de ani? De ce nu şi Franţa ori Rusia? Manipulare la scară internaţională? Propagandă de război?

Teoria jandarmului mondial este o tâmpenie care nici n’ar merita luată în discuţie. Mulţi “analişti” susţin, unii chiar explicit, că bipolaritatea războiului rece asigura echilibrul şi pacea lumii. Trebuie să fii total cretin (ori farsor) să consideri benefică tendinţa Moscovei de a atrage în hăurile iadului comunist întreaga planetă. Imaginaţi-vă, însă, că singura supraputere a lumii ar fi rămas URSS. Ar fi fost mai bine? Ar fi fost, măcar, acelaşi lucru? Abia atunci ar fi fost de oftat după timpurile echilibrului… sperând în anihilarea Imperiului Roşu.

Există locuri în lume – din păcate, foarte multe - în care sărăcia s’a cronicizat la un prag sub care este imposibil de coborît. Când, prin forţa lucrurilor (nivelul de trai, sonoritatea şi producţiile cinematografice), ajungi să fii considerat lider al planetei, automat devii responsabil pentru nenorocirile ei. Parţial, sofismul ascunde în el un dram de adevăr, dar numai parţial. Aceasta este, de fapt, drama Americii pe plan extern.

Unii români (să ne rezumăm la ei) îi urăsc pe americani nu numai pentru că-i consideră bogaţi şi aroganţi (în mare parte, pe nedrept), ci pentru că implică mai puţine riscuri decât să-i deteste pe baronii locali. Dintre cei care l-au votat pe Adrian Năstase (cu adevărat şi foarte bogat şi extrem de arogant), câţi, oare, îi admiră pe americani? Cristian Tudor Popescu a făcut spume la ziar preţ de luni de zile pe tema tragicului accident rutier declanşat de un militar american la Bucureşti, în urma căruia şi-a pierdut viaţa o vedetă a rock-ului românesc. Repet, a fost vorba de un accident, pe care sunt convind că militarul în cauză îl visează noapte de noapte şi-l regretă. Dacă agresivul jurnalist ar fi manifestat aceiaşi grijă pentru victimele române făcute conştient, sistematic şi premeditat de comunism, poate nu s’ar fi întâmplat mare lucru, dar măcar am fi avut ocazia de a spune: iată, mai nasc şi la români ziarişti cu conştiinţă, ceva inteligenţă şi bun simţ!

Dacă sărăcia din Irak se datora lăcomiei fără perdea a dictatorului, care-şi ridica palat somptuos după palat somptuos (şi de prost gust), acumulând averi în timp ce pătura de jos trăia tragedia neputinţei de a cumpăra o pereche de încălţări pentru copil, în timp ce milioane de kurzi erau ţinuţi în condiţii de subzistenţă mai rele decât cele oferite din banii poporului găinilor premierului român, când orice libertate de exprimare era iute corectată cu kalaşnicovul, când majoritatea locuitorilor lumii condamnau tirania deşănţată a imundului Hussein, care şi-a invadat vecinii musulmani (Kuweit şi Iran – nu Israel), punând probleme securităţii din regiune şi chiar a lumii, când organismele internaţionale n’au fost capabile să controleze, să ţină în frâu ori să intervină în vederea aplanării năbădăilor acestui călău, de ce a fost considerată o crimă intervenţia americană în Irak?

În Decembrie 1989, Ion Iliescu ţipa la telefonul roşu după ajutorul intervenţiei armate sovietice, pentru a ne elibera de tiranul de la Scorniceşti (o intervenţie a avut loc, doar că discretă). Sfidez pe oricine care susţine că, în afara cercului dictatorial fiind, de dragul patriotismului istoric, ar fi dorit atunci să se opună! Acum ştiu că suntem toţi deştepţi. Că a ieşit o tragedie şi într’un caz şi în celălalt, asta nu mai ţine de ce s’a întâmplat atunci, ci după. Un după în care responsabilitatea s’a aflat în mâna celor eliberaţi.

3 Martie 2006