CEA MAI TRISTĂ SĂPTĂMÂNĂ A TRANZIŢIEI

Liviu Antonesei

Oricît de tristă ar fi fost tranziţia noastră de pînă acum şi oricît de tristă ar mai putea fi şi de acum încolo, săptămîna care tocmai se încheie poate candida fără emoţii la o poziţie fruntaşă, dacă nu chiar la vîrful absolut al topului. De ce? Pentru că a reuşit să cumuleze, doar pînă la jumătatea ei, compromiterea a două din instituţiile esenţiale ale vieţii noastre democratice. La începutul său, presa noastră liberă şi, iată!, atît de imatură, de prinsă de mecanismul senzaţionalului încît a răspuns ca peştele la nadă invitaţiei otrăvite a d-lui Năstase de a-i vizita aglomeraţia gen peştera lui Ali Baba din Zambaccian. La mijloc, Camera Deputaţilor în întregul său, respingînd cererea de percheziţie formulată de DNA. Şi, acum, cînd scriu aceste rînduri, nu este decît vineri după-amiază, aşa că mai este timp şi pentru producerea altor gogomănii, care să ridiculizeze pînă la aneantizare instituţii ale statului de drept şi ale comunităţilor libere.

Că dl. Năstase este disperat pînă la adoptarea în lanţ a unor decizii stupide şi contraproductive mai întîi pentru d-sa, aş spune că este o problemă pur personală, că e dreptul fiecărei păsări de a decide pe ce limbă piere. Bineînţeles, dacă ar fi o persoană privată, iar nu preşedintele Camerei. Dar, chiar şi aşa, i-aş putea găsi circumstanţe atenuante – este atît de şocat de ceea ce i se întîmplă încît, în aroganţa dumisale, este incapabil să mai ia decizii lucide şi să facă declaraţii responsabile. Mai pe româneşte, că nu ştie ce face şi că vorbeşte gura de una singură. Că, prin urmare, o vizită la psiholog sau psihiatru i-ar putea fi mai necesară pe moment decît una la parchet. Mă îndoiesc însă că aş putea găsi asemenea circumstanţe şi pentru brava noastră presă, care a s-a dus cu limba scoasă, ca viţelul la tăiere, pe urmele unei invitaţii otrăvite. O invitaţie foarte selectivă, produsă cu două zile înainte de discutarea în Camera Deputaţilor a cererii percheziţie la domiciile d-lui Năstase. Cu acest prilej, o bună parte a presei noastre de Dîmboviţa – laudă d-lor Iosif Boda, din partea TVR-ului, şi Liviu Mihaiu de la Academia Caţavencu, că au rezistat tentaţiei şi au respins „darul” – a dovedit că-şi merita presiunile la care regimul d-lor Iliescu şi Năstase a supus-o pînă în decembrie 2004, aşa cum cealalată parte îşi merită încă şi acum banii primiţi ca publicitate de la statul reprezentat de cei doi.

Să accepţi o vizită în grup în locul în care procurorilor, prin tertipuri politicianiste de doi eurocenţi, le este deocamdată interzis să intre înseamnă să participi conştient şi vinovat la blocarea mersului justiţiei, să faci jocul d-lui Năstase şi al oricărui altcineva care s-ar putea şi în viitor agăţa de acest precedent nefast. Să răspunzi precum cîinele la ordin este incalificabil. Să se întîmple asta în preziua dezbaterilor din Cameră înseamnă să participi nebuneşte la influenţarea votului de acolo. La ordinul d-lui Năstase – că invitaţie nici n-o mai pot numi! – presa avea două soluţii onorabile. Cea dintîi, să refuze politicos şi cu demnitate vizita , că doar nu e rolul presei să răspundă la ordinele politicienilor, nici să cauţioneze entorsarea justiţiei. Iar dacă nu-şi putea stăpîni curiozitatea maladivă, să evite difuzarea oricărei imagini şi producerea oricărui comentariu pînă după depăşirea momentului dezbaterilor parlamentare. Din păcate, emulaţia prost înţeleasă, fuga după senzaţional, bătălia pentru graţiile publicului au covîrşit firava responsabilitate şi palidul profesionalism de pe Dîmboviţa. Oricum, dincolo şi mai mult decît kitsch-ul dement al aglomeraţiei faraoinice de bunuri culturale de varii calibre din Zambaccian, îmi vor rămîne neşterse pe retină jubilaţia de gang a d-lui „Dan Diaconescu în Direct”, aburcarea pe vîrfuri spre rafturile bibliotecii a d-lui Cristoiu ori zîmbetul tîmp către gazde al d-lui Bogdan Chireac. Acum, măcar e clar – avem o presă pe măsura politrucilor noştri şi a vieţii noastre publice! Şi eu care, cu prilejul verificării de către unii jurnalişti a declaraţiilor de avere ale demnitarilor, procedeu ce a provocat activarea fără precedent a organelor de cercetare penală, mă iluzionasem că lucrurile ar putea sta altfel!

Dar să lăsăm aceasta abdicare a presei în plata Domnului şi să ne oprim la cel de-al doilea eveniment macabru al săptămînii – respingerea de către plenul Camerei a cererii formulate de DNA pentru percheziţionarea a două din multiplele domicilii ale preşedintelui respectivei instanţe legiuitoare. Să ne reamintim că, în prealabil, cererea fusese respinsă de Biroul Permanent, de Comisia juridică şi de grupurile parlamentare ale PSD. Deja aceste respingeri succesive reduseseră cota de încredere acordată de cetăţeni instituţiei fundamentale a democraţiei moderne, parlamentul, la nivelul penibilului. Deşi se părea că mai jos nu este posibil, iată că agerii noştri aleşi au mai găsit o cale spre prăbuşirea parlamentarismului romînesc de mahala. În urma votului de la mijlocul săptămînii, este aproape imposibil să mai convingi pe cineva în ceea ce priveşte utilitatea parlamentului şi de-a dreptul imposibil să mai susţii că ar fi altceva decît o adunătură de hoţi care se acoperă unii pe alţii, mai degrabă după solidarităţi mafiote decît după reguli politice. Votul acela nu reprezintă atît o solidarizare cu dl. Năstase cît un comportament de haită puţin dispusă să renunţe la privilegii auto-acordate şi să accepte articolul 16 din Constituţie, care afirmă că „nimeni nu este mai presus de lege”. Ca în Ferma animalelor de Orwell, parlamentarii noştri ne-au dovedit că „toate animalele sînt egale, dar unele sînt mai egale decît altele”. De altfel, pe dl. Dragomir de la justiţiarul PRM l-a luat gura pe dinainte şi a spus clar că nu despre dl. Năstase este vorba, ci despre ei toţi! Iar peremistul a fost însoţit în această operaţiune incalificabilă de întreg grupul UDMR. S-a mai dus o iluzie – acea că politicienii maghiari ar fi făcuţi din alt aluat decît cei cu origini aborigene sută la sută. Cincisprezece ani de democraţie dîmboviţeană au fost suficienţi pentru a-i „româniza” fără fisură.

După vot, preşedintele Camerei, principala parte implicată!, a declarat că prin votul său parlamentul a dovedit că nu este un preş de şters picioarele pentru executiv. Aşa este – respectivul vot este un giulgiu pus peste cadavrul puturos al parlamentarismului românesc post-decembrist. Nu văd ce soluţie-miracol ar mai putea să-l resusciteze. A doua experienţă parlamentară eşuată în mai puţin de o sută de ani, după cea decedată în 1938 în lanţul de dictaturi. Dacă în acest moment, dl. Băsescu ar decide instalarea unui regim personal, 9 români din 10 ar respira uşuraţi. Să sperăm că nu va decide aşa ceva. Să sperăm că iluzia aderării la UE încă mai are vreun efect. Oricum, sistemul politic instaurat în 1990 şi consacrat de Constituţia din 1991, revizuită în 2003, şi-a consumat eşecul. Poate că iluzia aderării ne va ajuta să gîndim altceva. Deşi, tare îmi este teamă că trăiesc o criză de teribil şi nejustificat optimism!