NINSOAREA MIEILOR

Victor Nicolae

Alexandra a pictat NINSOAREA MIEILOR cu gândul ca primăvara să vină pentru ea mai repede. Pe un câmp uriaş, cad din înaltul cerului fulgi asemenea mieilor. Plutesc în aer şi se zdrobesc de pământul reavăn, înroşind cu sângele lor locul, ca, încet, să crească din jertfa mielului-fulg o floare, şi încă una! Tabloul încă îşi mai primea tuşele când în atelierul Liceului de Artă a intrat un electrician, să repare ceva la o priză, însoţit de Mircea, elev la un alt liceu, la cel economic. Alexandra rămăsese singură. Dorise să-şi vadă în fine lucrarea terminată. Avusese o discuţie scurtă cu profesorul, care o acuzase că prea erau mieii miei şi mai puţin fulgi de nea! Cel mai tare o irita când profesorul folosea termeni ca "provincialitatea simţirii" sau "zgarda avangărzii". Iar dacă ar mai fi amintit şi de "tragica existenţă meteorologică în sânul naturii moarte prin asfixiere" ea putea să-şi ia adio de la includerea în expoziţia sfârşitului de an. Pe ultima o ratase dintr-o copilărie, prezentând la selecţie "Şocul prezentului" - o colibă cu antenă parabolică, în mijlocul unei oaze, comentată de profesor ca "o încercare de a caricaturiza ruperea planurilor cromatice". Electricianul a mai meşterit o vreme, apoi a întrerupt curentul, aşa că Alexandra şi-a luat tabloul acasă, pentru celelalte retuşări. Mircea s-a oferit să o ajute.
Afară, o mâzgă alunecoasă îi obliga să se sprijine unul pe altul. Au mers în tăcere până în dreptul măcelăriei. Acolo, ea i-a cerut lui Mircea să mai vadă o dată tabloul. L-a desfăcut din învelitoarea de plastic şi l-a aşezat cu faţa în sus. Ninsoarea s-a pornit peste culorile încă proaspete. Alexandra a îngenuncheat şi a început să amestece fulgii de nea în stratul reavăn al vopselelor, să le înmoaie stridenţele!

Ninge câmpia
cu miei în abis
Se-ncing prăsnuiri
pe jertfirea din vis
Povara de oase
 străbate prin linx
Ne fulgeră albul
în plin paradis

Mircea şi-a adunat toată noaptea versuri în minte, având o viziune ce i se tot repeta: se afla dinaintea unui tablou şi, ca să intre în el, trebuia să aibă o cheie. Dintotdeauna s-a dorit o fiinţă raţională, cu picioarele pe pământ. Admitea senin că toată viaţa sa va fi un funcţionar conştient de menirea lui, în lumea cifrelor, printre calculatoarele unui birou totuşi confortabil. În zori, a transcris nişte versuri, cu o tuşă groasă, pe o filă de bloc de desen. Spre seară, după numeroase ezitări, a ajuns în dreptul blocului în care locuia Alexandra şi, înainte de a pune poezia lui în cutia de primire a poştei, a recitit cele scrise. Nu i-au mai plăcut şi le-a rupt. În ziua următoare, a mai transcris câteva versuri şi iarăşi le-a dus la adresa Alexandrei. De data aceasta, le-a dat drumul în cutia poştală.

Siluete de gând
pe zăpadă de vată
Trag alb de contur
înspre veghea din vatră
 scânteiere a veri
la întâlnirea cu marea
alunecă-n fum
inervând contemplarea

- Încetează cu prostiile, l-a aşteptat Alexandra la ieşirea de la ore.
- Versurile mele?! a întrebat Mircea.
- Ce, alea-s versuri!?
- Nu, sunt chei de intrare!
- Aşa da, mai treacă meargă, a mimat Alexandra îngăduinţa.
- Şi tabloul? Cel cu miei... ninşi, pe câmpie!
- L-am aruncat în debaraua de la subsol, am renunţat eroic la... ninge cu miei albi şi deşi până-i doare junghiul pe dalbii cireşi.
- Dar dacă acolo se afla chiar cheia! Uite, ninge, este poate ultima ninsoare!
- O fi ultima, dar eu nu văd ninsoarea.
- Aşteaptă, vezi pata aceea de sânge, pe trotuar?
- Este numai o pată de motorină, de la una din maşini.
O rafală de vânt a smuls din tării un vârtej de fulgi mari, pufoşi, şi i-a purtat pe deasupra străzii fără a-i lăsa să se lipească de asfalt.

Mircea s-a mai întâlnit de câteva ori, întâmplător, cu Alexandra. Nici nu a salutat-o cum se cuvenea, de aceea ea s-a mirat când l-a văzut intrând în atelierul de la liceu.
- Ai venit să repari vreo priză?
- Da, aş vrea să repar ceva, a spus Mircea cu jumătate de glas.
A rămas lângă Alexandra până şi-a spălat şi ultima pensulă. A urmat-o apoi spre casă.
- Poate măcar la despărţire să aud şi eu de ce m-ai căutat.
- Nu-mi dai mie tabloul?
Au coborât la subsol. Mircea a intrat în debara şi a căutat printre pânzele aruncate acolo. A ales un peisaj marin, l-a aşezat pe un borcan gol şi l-a privit cu luare aminte.
- Pe ăsta îl vrei?
- Nu. Nu mai vreau nimic acum.

Mircea a apărut iar în atelierul Alexandrei.
- Ştiu, ai venit după tabloul din debara.
- Plouă în abis / cu amintire de miel.
- Să ştii că mi-a părut rău când ţi-am spus că nu erau decât nişte prostii pe hârtii. Am găsit tabloul ăla murdar. A trebuit să fac loc la nişte saci cu cartofi aduşi de tata. Dacă dă drumul cartofilor pe jos, să se usuce, nu mai ajungem noi la tablou. Hai acum, să ţi-l dau.
În debara mirosea a oţet, de la murături. Alexandra s-a dezbrăcat, şi-a pus trenciul peste ferestruica uşii şi s-a aşezat pe sacii de cartofi. A încercat să se întindă pe spate.
- Nu-i rău deloc, simt cum se mişcă sub umerii mei bilele cartofilor, mă masează acolo unde mă doare de la statul mereu aplecat, de la şevalet.
Mircea ţinea tabloul cu miei de un colţ.
- Nu vii lângă mine? s-a alintat Alexandra.
Mircea i-a privit genunchii, a îngenuncheat între ei şi şi-a lipit obrazul de pielea lor.
- Ei, ce faci? Eşti pe calea cea bună, l-a îndemnat ea respirând ademenitor.
Mircea a înaintat puţin. Nu reuşea să treacă de un obstacol.
- Bine, nu ştii ce-i bun! s-a răsucit Alexandra, dezvelindu-şi şi mai tare genunchii. Acum mi-e foame. Hai sus, la nişte spaghetti amoroso... cu usturoi!

De mai multe ori, Mircea a zărit-o pe Alexandra în compania unui individ înalt şi costeliv. Şi-a impus să nu facă din asta o problemă. Simţea însă cum o căldură îi străbatea plină de frisoane trupul. Acasă, deschidea larg uşa de la balcon şi privea până ce nimicul de dincolo de ziduri se materializa. Îi dădea senzaţia că putea porni susţinut de o credinţă fără seamăn, greu de identificat. Ce păcat că această credinţă nu intra în capcana nici uneia din poeziile care îi mai bântuiau încă insomniile! În mod inexplicabil, versurile lui îl împingeau înapoi, în realitate.

A aşteptat-o pe Alexandra la ieşirea din atelier. Ea a trecut în grabă pe lângă el, cu gulerul ridicat, a traversat strada şi s-a suit într-o maşină, parcată pesemne anume pentru ea. Cu atât i s-a părut mai curios când a auzit-o, a doua zi, în spatele său:
- Cu anteriul ăsta, semeni cu Popa Răspopitul!
Mircea coborâse din apartament să cumpere apă minerală, luând la întâmplare pe el pardesiul tatălui său. Alexandra căra o sacoşă mare, peste puterile ei. Era îmbrăcată elegant, înfăşurată într-un şal spumos, de mătase.
- Dacă îmi iei greutatea asta de pe febra musculară, te ataşez la un party.
Party-ul începuse, muzică bună şi lumini scăzute. De cum au intrat pe uşă, Alexandra s-a şi aşezat în braţele unui vlăjgan deja ameţit de o sticlă de vodcă, golită pe jumătate. Lui Mircea i-a plăcut că nimeni nu s-a sinchisit de prezenţa sa. Şi-a găsit un colţ tocmai bun, din care să-i privească pe toţi, cum încet se plictiseau. Pe la ora zece a apărut şi individul înalt, întâlnit de Mircea în compania Alexandrei. Îl chema Ilia. A dispărut însă repede din cadru.
Alexandra s-a apropiat pe la ora unsprezece şi i-a cerut misterios lui Mircea să o urmeze în camera cealaltă, unul din dormitoarele apartamentului. Ilia se trântise pe pat şi îşi acoperise faţa cu o pernă.
- El este maestrul de lumini, i l-a prezentat ea, arătându-l cu degetul.
- Ne jucăm de-a v-aţi ascunselea!
- Nu, vreau să le facem tuturor o surpriză!
- Dăm foc la casă!
- Asta mai spre dimineaţă.
Alexandra şi-a scos repede fusta.
- Dezbracă-te!
- Sunt dezbrăcat, nu?
- Dezbracă-te de tot.
Primul care a dat semne de nerăbdare a fost vlăjganul cherchelit cu vodcă. A arătat spre dormitor şi s-a întrebat cu glas tare ce fac porumbeii ăia acolo de atâta timp?
- Sunt de-o oră la separeu, mai aşteaptă şi alţii la rând.
S-au strâns cu toţii şi, ca la o surprindere în flagrant delict, vlăjganul a deschis brusc uşa. Întuneric. A urmat un moment de derută şi... luminile s-au aprins brutal, puternic, din mai multe becuri de proiector instalate pe suporturi, la înălţimea genunchilor. Două trupuri complet goale, sub straturi violente de vopsea, zăceau întinse pe jos, într-o baltă de un roşu intens.Lumina s-a stins şi s-a aprins din nou, la fel de strident. Dinspre tavan se cerneau fulgi de pasăre, îi acopereau încet pe Alexandra şi Mircea.
Scena s-a repetat printre întreruperile de lumină, până ce primul din grupul de intruşi a rupt tăcerea. Ilia a ajutat-o pe Alexandra să se ridice de pe podea şi au mers împreună la baie. Mircea nu s-a mai spălat, a rămas acoperit de vopsele şi fulgi. O mioapă i-a tăiat drumul spre hol şi l-a întrebat ce a vrut să fie scena din dormitor.
- Pentru fiecare a fost altceva, a răspuns Mircea.
- Dar pentru tine, ce-a fost?
- Am avut senzaţia depăşirii, că aş putea intra cu totul într-o culoare, sau într-un fulg. Astea nu se prea explică astfel, prin cuvinte!
- Astea-s bazaconiile lui Ilia!
- Eu le voiam şi ale mele.
Mioapa s-a ridicat timidă pe vârful degetelor şi şi-a lipit obrazul de al lui, a apăsat, ca să se mânjească de la vopsele.
- Acum, eu aş fi ca o pânză de tablou pictată de tine?
- Pictată doar pe dinafară!
- Eu, dacă îmi scot ochelarii de pe nas, văd tot ce-i pictat pe dinăuntru.
- Şi eu, dacă îmi scot aripile.

Când a ajuns acasă Mircea, toţi ai săi dormeau. Nu au avut cum să-l vadă, venit în picioarele goale prin frigul nopţii, nici cum se învelise în fulgarin direct peste vopsele. A intrat în dormitorul lui şi s-a întins pe jos, încercând să retrăiască scena experimentului din ajun. Acum, în singurătate, reuşea să se concentreze mult mai bine. Îşi investea puterea prin culoare într-o disponibilitate totală de a pătrunde prin orice decor, de a şi-l face propriu teritoriu, eliberat de orice greutate. Mersul Alexandrei în baie şi apariţia ei după ce se spălase bine îi apăruseră ca o trădare, ca un rol pe care ea l-a interpretat doar spre consternarea unor spectatori. El îşi retrăia încă investitura, descoperea o energie capabilă să-l transporte dincolo de orice imagine convenţională, să pătrundă într-o ficţiune şi acolo să reuşească impunerea unui gest esenţial. Lucrul cel mai la îndemână i-ar fi fost să coboare într-un trecut, numai al său, şi să suprapună cadrele cele mai însemnate. Pesemne că urmărise fără să ştie o anumită acumulare. Devenea numai ceea ce îşi închipuia că se vrea a fi. Dificultatea consta în trecerea pe mai departe din straniu spre o limpezime aflată sub direct autocontrol. Îşi regăsea începutul, punctul de la care se simţea capabil să repornească pentru a scăpa de tot balastul ce îl învăluia difuz şi amăgitor. Mircea s-a ridicat şi a pornit încet, mirat la culme de o uşurătate a înaintării. Aproape că nu mai simţea podeaua sub tălpi. A trecut de uşă cu senzaţia că depăşea pânza de abur a unui tablou. O ninsoare târzie îl despărţea de imaginea oraşului care, de la înălţimea etajului şase, unde locuia, se lărgea până la dealurile din zare. Fulgii de nea veneau mari spre el, i se lipeau de trup. I-au şi acoperit părul de pe frunte. Drumul i se deschisese, fireşte, de la o formulă magică, încă ascunsă printre tot felul de noi revelaţii...

Şi înaintă plin de convingere.