NĂRAVUL DIN FIRE

Valerian Stan

Delegaţia Permanentă a PNL, de la sfârşitul lunii trecute, s-a încheiat cu o Declaraţie care a cerut nici mai mult nici mai puţin decât, citez: „Desfiinţarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, care este o structură de inspiraţie sovietică”. Aşadar, e întâiaşi dată pentru prima oară când un partid politic – şi nu oricare, ci tocmai cel mai important de la guvernare – cere suprimarea CSAT. Iar surpriza e cu atât mai mare cu cât, în toţi anii de după 1989, pe urmaşii Brătienilor nu i-a mai auzit nimeni vreodată formulând o aşa cerere gravă. Deşi de 16 ani ar fi avut, slavă Cerului, atâtea şi atâtea ocazii. Adoptarea Constituţiei, în 1991, ar fi fost una dintre ele. Dar hai să zicem că d-l Tăriceanu era pe-atunci un june căruia îi lipsea flerul pe care îl are azi în a detecta „inspiraţia sovietică” infiltrată nemernic în instituţiile ţării sale. Numai că d-l Tăriceanu şi camarazii săi n-au avut absolut nimic de zis nici în urmă cu doi ani, cu ocazia revizuirii Legii fundamentale. Întreb, n-ar fi fost acela momentul cel mai potrivit să ceri desfiinţarea unei asemenea instituţii? Sigur că ar fi fost. Şi atunci, de ce vine PNL abia astăzi să ceară desfiinţarea CSAT? Simplu, pentru că CSAT a devenit de ceva timp un alt subiect al disputei dintre primul-ministru Tăriceanu şi preşedintele Băsescu.

Liberalii sunt pe bună dreptate deranjaţi că Băsescu se foloseşte inclusiv de CSAT în intenţia de a căpăta un cât mai mare control asupra serviciilor secrete. În privinţa asta, reacţia PNL e oarecum de înţeles. Cu toate că a te supăra pe o instituţie doar pentru că cei care o conduc se folosesc de ea, în mod abuziv, în interesul lor şi al partidelor lor, e aproape ca şi cum te-ai supăra pe canapeaua pe care ai fost trădat de femeia iubită. Dar liberalii mai au motiv pentru care au pus gând rău CSAT. În urmă cu mai multe săptămâni, Dinu Patriciu a aflat de la Parchet că, între 2003 şi 2006, SRI i-a interceptat mii de convorbiri telefonice, inclusiv pe baza a două hotărâri secrete ale CSAT, adoptate în legislatura trecută, sub Ion Iliescu şi PSD. Aici trebuie spus că, în urma modificării Codului penal, de la 1 ianuarie 2004 emiterea mandatului de interceptare a convorbirilor telefonice a fost dată în comptetenţa judecătorului (până atunci, procurorul avea acest drept). Aşadar, pare foarte posibil ca o parte a telefoanelor lui Patriciu să fi fost ascultate ilegal, nu cu un mandat de la judecător sau procuror, ci pe baza unor hotărâri ale CSAT - instituţie care, nota bene, nu are absolut nici o competenţă în domeniul acesta. Imediat ce bunul său prieten a aflat ce i se întâmplase, primul-ministru Tăriceanu, vicepreşedinte al CSAT, a cerut „structurii de inspiraţie sovietică” desecretizarea celor două hotărâri. La care CSAT a răspuns că aşa ceva nu se poate. De ce? „Pentru a nu se face diverse interpretări“ – aşa a răspuns preşedintele CSAT (şi „al tuturor românilor”) Traian Băsescu.

Episodul acesta, încă unul care la Bucureşti a fost trecut cu vederea cu o condamnabilă nepăsare, merită câteva comentarii. Mai întâi, că indignarea liberalilor pentru cele întâmplate e perfect justificată. Numai că reacţia pe care au avut-o s-a dovedit de un diletantism înduioşător, şi nimeni nu-i va mai crede vreodată, în cazul în care vor mai stărui în cererea lor, că urmăresc desfiinţarea CSAT din alte motive decât din dorinţa de a se răfui cu Traian Băsescu.

În al doilea rând, adoptarea celor două hotărâri secrete reprezintă un lucru de-a dreptul scandalos; câteva declaraţii publice ale reprezentantului PSD în Comisia parlamentară de control al SRI, vrând să apere CSAT, au oferit de fapt indicii foarte credibile că respectivele hotărâri există cu adevărat şi că se referă chiar la ceea ce a acuzat Patriciu. Cum se ştie, din CSAT fac parte cei mai înalţi responsabili ai statului – preşedintele, primul-ministru, miniştrii cei mai importanţi, şefii serviciilor de informaţii şamd. Faptul că tocmai un asemenea organism a adoptat două hotărâri care violează în modul cel mai flagrant unul dintre drepturile cetăţeneşti fundamentale, consacrate ca atare în Constituţie, este un fapt de o gravitate excepţională. El arată încă o dată cam cine au fost şi ce au putut să facă la conducerea ţării, până în chiar ultimii ani ai mandatelor lor, Ion Iliescu, Adrian Năstase şi partidul lor. Dacă citim textul constituţional privitor la rolul CSAT, putem să fim sau nu de acord cu etichetările nervoase ale d-lor Tăriceanu şi Patriciu. Însă faptul că, cel puţin sub Iliescu şi PSD, această instituţie a fost transformată nu o dată într-o oficină a Securităţii, a intereselor, năravurilor şi rumorilor ei, e ceva pe cât de adevărat pe atât de revoltător. Departe de mine intenţia de a-l apăra pe Dinu Patriciu, mai ales că sunt destule date că are şi el să răspundă pentru multe dintre lucrurile pe care le-a făcut ca „om de afaceri”. Ştiu că multă lume, inclusiv mulţi intelectuali cu ştaif, a încasat onorarii grase din conturile lui, ale ziarelor şi fundaţiilor lui. Nici o problemă, fiecare să răspundă pentru ceea ce a făcut. Numai că totul trebuie făcut după lege, şi nu după cum îi taie capul pe generalii de Securitate, pe Iliescu, pe Băsescu sau pe oricine altcineva – care probabil că ar vrea să vadă îngropat, cât mai repede şi mai adândc şi acest ultim partid istoric.

Dar aproape la fel de revoltător e şi ceea ce face actualul CSAT. Repet, sunt destule date că abuzul reclamat de Patriciu nu-i doar o închipuire; că lucrurile stau aşa ne-o spune aproape explicit şi declaraţia lui Traian Băsescu la refuzul desecretizării celor două hotărâri (ca să nu mai zic de fostul preşedinte Iliescu, care n-a dezminţit măcar o virgulă din cele afirmate pe tema asta). Dacă mai era cineva care nu înţelesese cam ce hram poartă Traian Băsescu, lunile din urmă trebuie să-l fi lămurit definitiv. Traian Băsescu este preşedintele – de sorginte FSN-istă şi el, ca şi Iliescu şi toţi ceilalţi – care, iată, perpetuează şi astăzi sistemul securist ticălos şi năravul lui din fire. Trecutul de dinainte de 1989 al lui Băsescu, dar şi tot ceea ce el a făcut după 1989, inclusiv în aceste săptămâni, ne arată foarte clar lucrul acesta. Dacă el ar fi fost altceva decât Iliescu şi PSD, cele două hotărâri luate de CSAT pe timpul „sistemului ticăloşit” ar fi fost abrogate şi desecretizate cu mult înainte să se afle de ele şi de abuzurile grave pe care le-au generat. Dacă Ion Iliescu şi PSD i-ar fi fost într-adevăr adversari, cum ne-a tot somat să credem până s-a văzut înscăunat la Cotroceni, ce moment mai potrivit decât ăsta ar fi putut avea ca să-şi înfrunte adversarii? Când colo, ce ne spune Traian Băsescu? Că nu desecretizează hotărârile abuzive ca să nu se facă „diverse interpretări”. Dar, întreb, nu cumva tocmai acest refuz al său justifică cele mai „diverse interpretări”; probabil însă că lucrurile încep să fie atât de clare că nici „interpretările” nu-şi mai au rostul. În sfârşit, ştiind bine cam cum privea la APADOR-CH asemenea abuzuri, sunt tare curios să ştiu cum se face că Monicăi Macovei – ministru al Justiţiei dar şi membru al CSAT – hotărârile fostului şi actualului CSAT nu i-au creat nici un disconfort. Oare chiar să nu existe oameni pe care puterea să nu-i schimbe?