UN RISC NEASUMAT

Liviu Cangeopol

Sufocat de scandalul pus pe rol de moştenirea mătuşei frauduloase, care a scos la lumina rampei o seamă de alte aventuri petrecute pe scurtul şi rodnicul drum al îmbogăţirii necuvenite, Adrian Năstase a considerat că a venit timpul să-şi joace ultima carte. Într’o emisiune radiofonică, baronul ouălor a declarat că, pe când activa în straie de premier, forţând principiul separării puterilor în stat, a oprit cu propriul piept arestarea cu cătuşe a stimatului Traian Băsescu, azi preşedinte potent şi tare băgăreţ. Implicaţiile acestei declaraţii merită o succintă trecere în revistă, ceea ce se va întâmpla în cele de urmează.

Înainte de orice, să parcurgem obiectul discuţiei, cum apare el citat de România liberă din 24 Februarie. Reporterul lansează chestiunea: “Ultima întrebare, am înţeles, sigur că n-o să recunoaşteţi asta, dar eu v-o pun, că îmi fac datoria. Am înţeles că v-aţi opus pe vremea Guvernului Năstase arestării lui Traian Băsescu...” Bombonel dă replica din guşă: “Eu m-am opus arestării oricărui om politic şi în general arestărilor.” Totodată a recunoscut că i-a trasat indicaţii preţioase d-lui procuror general, Ilie Botoş, de a o lăsa mai moale cu dosarele fierbinţi.

Ars la tălpi de basna fostului premier, numitul procuror a declarat rapid: “Nu am avut nici o convorbire cu domnul Adrian Năstase.” De altfel, la data aceea, d-l Botoş coordona “zona de operaţiuni speciale”, care nu avea nici în clin, nici în mânecă cu secţia care a decis trimiterea în judecată a d-lui Băsescu. Şeful de atunci al PNA, Ioan Amarie, a ţinut să precizeze că “n’a avut niciodată discuţii cu d-l Adrian Năstase referitoare la cauze penale în lucru.” Oricum, nu se aştepta nimeni să recunoască o acuzaţie atât de gravă, chiar probată cu martori şi înregistrări. Evident, Adrian Năstase pe această logică a şi mizat.

Supus unui tir de întrebări lămuritoare, Mircea Geoană, şeful pe linie de partid al acuzatului, a pornit prin a da vina pentru noul scandal pe “frivolitatea” presei, ceea ce n’a surprins pe nimeni. Ne-am obişnuit de mult ca pentru orice nevrednicie a clasei politice de vină e presa, care, abuzând de principiul libertăţii, dă în vileag sau insinuează adevăruri mai greu de dovedit. Autoritar şi nervos, d-l Geoană a tăiat nodul pesedist fără să cugete prea mult: “De azi înainte nici eu ca preşedinte al partidului, nici alt coleg nu vom mai comenta nici un subiect legat de nici un coleg care a zis nu ştiu ce sau care se duce pe la DNA! Nu mai comentez nici cazul Zambaccian, nici altceva! Nu e o problemă a PSD dacă unul dintre colegii noştri este chemat la DNA! Dacă Adrian Năstase a declarat ceva, întrebaţi-l pe el! Nu cunosc, nu ştiu, nu comentez!”

Până la un punct, nervozitatea d-lui Geoană, Prostănac pentru apropiaţi, este de înţeles. Dacă ar trebui să comenteze fiecare scandal la care este expus PSD din partea căpeteniilor, unde s’ar ajunge? Colegii domniei sale nu sunt numai hoţi împătimiţi, dar posedă şi darul democrat al slobozeniei de gură în asemenea grad încât ies prostiile din ei ca pe bandă rulantă. Totuşi, să susţii în faţa publicului că nu este problema PSD dacă stimaţii lideri de partid fac de tură la Parchet e rodul gândirii care a stat la baza renumelui. Dacă nu este problema morală a PSD, care a propulsat în viaţa politică asemenea specimene infracţionale, cu care acum se ruşinează, nu este nici măcar prin aceea că imaginea acestui cuib de hapsâni se degradează vertiginos în sondajele patriei?

Ne întoarcem cu faţa la declaraţia lui Adrian Năstase, care este un autodenunţ clasic. Într’o ţară în care măcar aparenţele de neînhăitare ar fi salvate, abia acum Parchetul ar avea motive să se sesizeze din oficiu. Un fost înalt demnitar în slujba statului, azi încă deţinătorul uneia dintre cele mai importante funcţii, de preşedinte al Camerei Deputaţilor, a declarat că a depus eforturi pentru a obstrucţiona organele de anchetă, a abuzat de puterea învestită şi s’a amestecat dintr’o ramură în alta, favorizând un infractor pe care azi, în văzul lumii, încearcă fie să-l şantajeze, fie doar să-l determine să facă la fel (adică să-i permită eliberarea din ghearele şi aşa moi ale organelor de anchetă). Practic, prin această scăpare, Adrian Năstase şi-a tras piatra funerară deasupra capului.

Când d-l Năstase era premier, iar d-l Băsescu primar-general al Capitalei, acesta din urmă se afla într’o poziţie de strânsă rivalitate cu reprezentanţii PSD, pe care-i ironiza cu pilde populare şi-i timora cu ameninţări de viitor preşedinte intransigent. În timp ce, pe baza acestor minciuni, popularitatea sa creştea, cea a premierului stagna, cu toate eforturile baronilor instituţiilor de sondare a prostiei populare în derivă. Chiar dacă am fi în stare să presupunem că d-l Năstase era dispus să închidă ochii asupra matrapazlîcurilor puse pe socoteala fostului marinar securist, ar fi dat el cu piciorul şansei de a-i doborî popularitatea? După cum au decurs lucrurile, răspunsul nu poate fi decât pozitiv. De ce?

Există două explicaţii la îndemâna observatorului interesat. Una ar fi că d-l Băsescu era curat ca lacrima în punerea pe butuci contra cost cu comision sporit a flotei maritime naţionale, fapt ce a avut loc, totuşi, în timpul mandatului său de ministru al Transporturilor. Dacă nu tinicheaua relei credinţe şi a gustului excesiv de îmbogăţire pe scurtătură, măcar cea a crasei incompetenţe îi putea fi atârnată de coadă. Şi într’o situaţie, şi în cealaltă, cota marinarului de smârcuri ar fi intrat la apă, servind de minune ambiţiei de înflorire cotroceană a marelui ouător de Cornu.

Cealaltă explicaţie ţine de subtilitatea cârdăşiei generale a mafiei securiste care a îmbrobodit opinia publică de pretutindeni şi a scăpat averea naţională din mâinile poporului. E drept că, personal, i-ar fi servit de minune d-lui Năstase cap chel de pirat pe tipsie electorală, dar cauza ar fi avut de suferit. Până acum - şi ne aflăm în anul de dizgraţie 2006 – nici un mare scandal de deturnare economică n’a fost deferit justiţiei. Consemnul nu putea fi încălcat nici măcar cu preţul plătit de Adrian Năstase: de a pierde alegerile prezidenţiale în dauna unui hoţ ceva mai subtil. Constituţia principiului de “lasă-l, băi, şi pe el să fure, atâta timp cât la toţi ne e permis” funcţiona armonios şi se cerea prezervată în ciuda intereselor personale de moment.

Dacă e aşa, ce s’a întâmplat între timp de regele ouălor tinde să nesocotească sfânta lege de funcţionare a mafiei organizate pe partide aflate în competiţie de ochii lumii? E posibil ca Adrian Năstase să fie pe cale de a ieşi din contract. În faţa dovezilor care-i arată că nu-i departe de a pierde tot, de la averea uriaşă, la funcţiile deţinute şi chiar sfânta libertate de persoană cu drepturi inalienabile dobândite la naştere, disperarea îl scoate la luptă. Mai ameninţase el în urmă cu câteva săptămâni că se află în posesia unor dosare compromiţătoare pentru colegi, dar nu mulţi l-au luat în seamă. Nu glumea. 

Printre zăbrelele retoricii sale demascatoare, Bombonel îşi arată colţii de luptător care nu se va da în lături de la nimic. În primul rând, se urmăreşte compromiterea procurorilor care-i poartă Sâmbetele. Nu-i exclus ca despre activitatea lor subterană d-l Năstase să mai aibă şi alte dovezi ameninţătoare. Nici n’ar fi greu, din moment ce tagma procurorilor a închis ochii în faţa a sute de cazuri de flagrantă corupţie şi acte de muşamalizare. În al doilea rând, se încearcă discreditarea celui considerat a fi în spatele asaltului: Traian Băsescu. Dosarul flotei dispărute a ocupat paginile ziarelor în repetate rânduri. Puţini sunt cei care se mai îndoiesc asupra amestecului exercitat de d-l preşedinte în afacerea eşuării. Simpla amintire a cauzei poate avea efecte.

Calculele lui, însă, se pot adeveri complet hazardate. Să ne amintim împreună că nu puţine au fost cazurile în care demnitari maziliţi au ameninţat că vor face declaraţii complete. Unul dintre ei, fiorosul Victor Ciorbea. Altul, Emil Constantinescu. Până la urmă, apă de ploaie ca un text de bârfă literară. Nu pentru că nu ar fi avut ce să spună, ci pentru că n’au îndrăznit. Şi n’au îndrăznit pentru că ştiuseră de la bun început că nu sunt decât simple marionete trase de sforile Securităţii. Când n’a mai fost nevoie de ei, au fost îndepărtaţi. I-a durut pierderea jucăriilor, dar nici alternativa nu le surâdea. Aşa, măcar îşi puteau păstra parte din privilegii. Şi-ar fi dorit mai degrabvă să fie târâţi pe la Tribunal? Sau cât de frumos le-ar sta să-şi vadă prezentate la televizor dosarele de strânşi colaboratori ai Securităţii?

Adrian Năstase joacă un meci de cacealmale cu opinia publică şi ameninţări reale cu oamenii Puterii. Potrivit unor observatori, greşeala lui a fost că s’a încăpăţânat să ocupe scaunul de preşedinte al Camerei, când putea să se mulţumească cu sutele de milioane de dolari furate ca’n codru. Când lăcomia frauduloasă este combinată cu aroganţa de ciocoi şi ambiţia politică dusă la absurd, chiar şi într’o ţară coruptă precum România şi căzută în plasa unei mafii atât de bine organizate precum cea a Securităţii este riscant să depăşeşti anumite limite. Or, se pare că Adrian Năstase asta a făcut. 

25 Februarie 2006